Adevărul personal e viitorul fiecăruia
Evanghelistul Ioan i-a asigurat pe creștini că „adevărul îi va face liberi“. E una dintre cele mai puternice făgăduințe mesianice ale Noului Testament. Firește că, aici, vorbim despre Adevărul întrupat în persoana teandrică a lui Iisus Hristos. În definitiv, aceasta e noutatea ultimă și perenă a revelației creștine. Nu mai căutăm un adevăr filozofic (deși Logosul înțelepților păgâni avea să fie asimilat tradiției patristice), oprim certurile preaomenești dintre unii și alții, refuzăm din start ideea că adevărul poate face obiectul unui monopol ideologic, doctrinar, politic sau empiric. Adevărul ca Persoană (în comuniune treimică) include Terțul și ne eliberează de căutările prin care au rătăcit societățile umane premergătoare momentului kairotic al Întrupării.
Avem mai sus un rezumat cristologic pe care teologii îl pricep, dar care le rămîne fie străin, fie inaccesibil celor care n-au, cum ar spune Kierkegaard, „adevărul subiectiv“ al credinței. Fapt e că, în ordinea spirituală, identificarea sinelui cu adevărul-personalizat are o detentă eliberatoare pe care fiecare generație creștină a verificat-o, independent de meridiane și contexte istorice sau socioculturale. Așadar, adevărul nu sînt eu însumi. Nici explorările la care se dedă intelectul meu. Nici consensul epistemologic sau politic asupra lui. Adevărul e Cineva, nu Ceva. Cineva care are o genealogie davidică, un decor istoric, o învățătură clară și o „funcție“ expiatorie.
Natural că omul (post)modern, în care s-a reaprins prometeismul raționalist, care a transformat natura și lumea prin spiritul său cercetător, omul din noi înșine, declinat în milioane de ipostaze atitudinale antropocentrice, are – în ultimii 500 de ani – tot mai largi posibilități (și ispite) de a pune la îndoială Marea Narațiune biblică. Însăși dezvoltarea conștiinței de sine, dar și evoluția năvalnică a cunoașterii științifice depindeau de această îndoială metodică, pusă la lucru în descendență carteziană. Drumul pe care a purces omenirea (cu tot cu centrul ei civilizațional occidental) va fi fost cu siguranță inevitabil. Filozofia creștină a istoriei este liniară și ascendentă (de la Creație, spre veacul eshatologic), așa încît e necreștinească nostalgia unei „întoarceri“ la mentalități sau stări de spirit premoderne. Sîntem exact în punctul la care trebuia să ajungem, dacă ne puneam la bătaie (așa cum am făcut-o, frenetic) resursele de creativitate și nevoia de a fi liberi. Validăm azi o altă cosmologie decît cea din vremea unui Cosmas Indicopleustes. Deși Thoma de Aquino afirma, în Summa theologiae, că omul e incapabil să conceapă infinitul, acum sîntem cumva în stare s-o facem, cu ajutorul investigațiilor prin sateliți, sonde spațiale și ipoteze fizico-matematice despre structura materiei, originea universului sau limitele expansiunii acestuia în următoarele miliarde de ani-lumină.
După mine, e doar aparent conflictul (pentru unii ireductibil) dintre credință și științe, sau bătălia simbolică dintre antropologia creștină și cosmologia contemporană. Și nu-i dau apă la moară biologului iezuit Teilhard de Chardin, cel care a căutat o transcriere cosmologică a cristologiei tradiționale, imaginînd, pe temeiul principiului antropic, un Punct Omega. Mă gîndesc doar la faptul că și științele tari sînt bazate pe Narațiuni, ca și „mitul“ cristic. Sînt narațiuni derivate, nu substitutive. Pentru că și adevărul științific are pretenția de a ne elibera, asemenea adevărului întrupat în persoana lui Iisus Hristos. Și o face în același spirit: al cunoașterii aproape mistice, extrasenzoriale, supraempirice, în care metafora epistemologică joacă un rol parabolic. Conflictul dintre religie, filozofie și științe – consumat pe un șantier politic anticlericalist și în numele unei religii pozitiviste – ar trebui îngropat acolo unde și-a atins paroxismul: în „stupidul secol al XIX-lea“. Am relativizat adevărul, i-am atribuit o pluralitate sincronizată și anihilantă. Rămînem însă animați de dorul unui adevăr singular și personal, în stare să ne mîntuiască din condiția noastră muritoare, limitată, precară.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
