Sinodul Panortodox (XIV)
Reacțiile la lucrările sinodului panortodox s‑au radicalizat în anumite cercuri. Personal, am avut ocazia să constat nemijlocit care este tipul de argumentație și, fapt mai important, starea de spirit a celor care văd Ortodoxia în pericol. Pentru a lămuri lucrurile, cred că trebuie să înțelegem despre ce vorbim, ce acuzăm. Or, înainte de toate, sinodul panortodox din Creta nu este ecumenic în sensul celor din primul mileniu creștin. Nici nu a pretins așa ceva și nici nu s-a autointitulat ca atare. Chiar să își fi dorit această calitate, realitatea vorbește o cu totul altă limbă. În fapt, dincolo de practica sinaxelor de pînă acum, unde se întîlneau și se întîlnesc doar capii Bisericilor Ortodoxe locale, nouă ne-a lipsit în al doilea mileniu, cu atît mai evident după căderea Constantinopolului, practica sinodalității multinaționale. Sîntem, din punct de vedere istoric, în plină epocă post-imperială, bazileul bizantin reprezentînd factorul de coagulare și sprijinul logistic al sinoadelor cu participare și receptare panortodoxe.
Apoi, sinodul panortodox din Creta nu a formulat mărturisiri de credință și nu a emis canoane. Textele adoptate, pe care le-am comentat aici în forma lor presinodală, sînt tentative de poziționare teologică, întrunind consensul minim al celor care le-au semnat. Documentele însă nu au nici valoare obligatorie, nici nu decurg din ele interdicții, respectiv pogorăminte. Sigur, nu putem fi de acord cu unele aspecte din texte, ceea ce este cît se poate de legitim și chiar necesar într-o comuniune de credință care se bazează pe diversitatea lăsată de Dumnezeu. La fel, aceleași texte pot fi îmbunătățite. De pildă, din punctul meu de vedere, pe care am să îl detaliez în curînd, documentul social-teologic privind misiunea Bisericii în lumea de azi suportă corecturi substanțiale.
Ce se desprinde din toată agitația în jurul sinodului panortodox din Creta? Că ne trebuie, într-adevăr, un exercițiu sinodal panortodox permanent, nu doar cu titlu de eveniment sau de ispravă personală a celui care îl convoacă. Egoismul național, transformat rapid în naționalism, ne-a întunecat mințile și am ajuns să ne raportăm unii la alții în termeni de geopolitică, de interese și alte asemenea formule nu doar excesiv lumești, dar profund păguboase pentru ethosul Ortodoxiei. Iată de ce cred că sinodalitatea panortodoxă ne poate ajuta, sub inspirația Sfîntului Duh, să ieșim din această logică și să ne ferim mai bine de capcanele instrumentalizării politice la nivel local. Biserica lui Hristos se întrupează național, dar nu încetează să fie universală.
O altă învățătură de minte se referă la ceea ce am mai semnalat, dar care nu își pierde valabilitatea prin repetiție. Dimpotrivă. Revin așadar asupra lipsei de reflectare în dezbaterea teologică de la noi – la nivel academic, parohial și pastoral – a temelor care preocupă Ortodoxia timpurilor noastre. Chiar dacă ne interesează și chiar ne îngrijorează ce se petrece în comunitatea noastră locală, deschiderea către alte orizonturi geografice, culturale și sociale ne oferă șansa unor comparații utile. În plus, înțelegem mai bine, mai nuanțat, propriile probleme și provocări. Vocația universală a Ortodoxiei nu uniformizează particularitățile, dar cu siguranță le pune în contextul potrivit, adică ne ferește atît de exagerări, cît și de indiferență sau lipsă de solidaritate.
În fine, cîteva cuvinte despre cei care reclamă că, în Creta, a fost „vîndută“ Ortodoxia. Ei bine, fără a apela la un joc facil de cuvinte, nu poate fi vîndut ceea ce nu are preț. Mai mult, în Creta nu s-au întîlnit „proprietarii“ Ortodoxiei, ci ierarhii noștri, păstorii care ne îndrumă și pe care, nu de puține ori, nu îi ascultăm. Așadar, o bună receptare a sinodului panortodox ar trebui să înceapă cu introspecția: ce facem noi pentru ca identitatea ortodoxă pe care o clamăm să fie credibilă și să îi inspire și pe alții, de alte credințe sau de nici una? Nu cred că Ortodoxia trebuie apărată încălcînd limitele bunului-simț, agresiv, ci trăind-o, arătîndu-i prin viețile noastre, atît cît ne învrednicim, frumusețile. În rest, dezbaterea trebuie să continue și să ofere dovada că sîntem o Biserică vie.
Radu Preda este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.
