Precum în cer, așa și pe pămînt
Așa cum anticipează Apostolul Pavel în Epistola către Coloseni, elin și iudeu, barbar și scit se adună într-un nou popor. Peisajul marilor cetăți romane din secolul al IV-lea (Roma, Milano, Antiohia, Alexandria, Efesul, Tesalonicul, Constantinopolul), marcat de o surprinzătoare diversitate etnică, este o împlinire a viziunii pauline. Mai mult de atît, ceea ce în vremea apostolului se obținea încă individual, cetățenia romană, după 212 AD (edictul lui Caracalla) se generalizase la toți locuitorii imperiului. Diversitatea etnică, pe care istoria de pînă atunci o înregistrase ca fiind demarcată lingvistic și religios, se estompa din ce în ce mai mult prin adeziunea la un numitor comun de natură politică, apartenența la populus romanus. Astfel, o idee politică unificatoare, romanitas, exprimată printr-o limbă politico-juridică, latina, dar dublată de o limbă de prestigiu cultural, greaca, punea la picioarele creștinismului idealul unei umanități deasupra clanurilor, triburilor, neamurilor și popoarelor.
Fărîmițarea religioasă din centrele urbane ale Mediteranei în secolele de creștere a imperiului roman lăsase politicul aproape fără referință metafizică, în condițiile în care religia romană devenise eminamente un cult civic. Încercarea de a promova cultul împăratului prin mijlocirea acestui indiferentism religios denotă tocmai criza profundă a unei religii care nu-și mai împlinea funcția socială. Sol invictus, pe lîngă multe alte divinități de origine orientală, era o formulă de împrumut. Cu toate acestea, explozia de mausolee/temple imperiale la începutul secolului al IV-lea (Dioclețian la Spalato, Maxențiu la Roma, Galeriu la Tesalonic și Felix Romuliana, Constantin la Antiohia și Constantinopol) și declararea împăratului ca dominus, stăpînitor, părea să dea o nouă coerență ideii imperiale și s-o propulseze în centrul ideii politice romane.
Edictul de la Milan (313) a pus comunitățile creștine deodată în fața unei puteri politice binevoitoare. Starea de spirit jubilatorie în fața acestei schimbări de situație subite și nesperate ne‑o dă Lactanțiu în De mortibus persecutorum. Dumnezeu veghează la destinul credincioșilor săi și conduce pedagogic istoria. Dovada stă nu numai în schimbarea de atitudine a imperiului față de creștini, ci în însuși destinul tragic al celor care au îndrăznit să se ridice cu furie și sălbăticie împotriva Dumnezeului celui viu. Moartea persecutorilor atestă adevărul credinței creștinilor. Pentru prima dată în istorie în fața religiei civile, imperiale sau ancestrale, în fața larilor și penaților, în fața misterelor și cultelor venite la Roma odată cu neamurile întregii lumi, ca patrimoniu al acestora, stătea o divinitate universală nu născută din politic, ci împotriva politicului. Deceniul persecuției dioclețiene dezvăluise lumii romane nu o religie, ci o credință, nu un instrument pentru o așezare ierarhică a lumii acesteia, ci o neclintită nădejde în viața de după moarte. Împăratul ceresc își strîngea oștile într-un spațiu la care împăratul lumesc nu avea acces. Cultul divinității imperiale se înscria într-o competiție deschisă nu doar pentru dreptul de a gestiona societatea, ci pentru însuși sensul vieții. Edictul de la Milan inaugura un secol de armistițiu, acomodări și tatonări pentru identificarea punctelor de convergență posibile.
Toleranța imperială deschidea calea către o treptată relaționare. Însă între cine și cine? Conceptele pe care le avem noi astăzi după două mii de ani de oficializare și instituționalizare a creștinismului, cum ar fi cele de Imperiu și Biserică, abia se defineau în epocă. Cine e Biserica? Dar cine e Imperiul? Edictul de toleranță a formulat necesitatea identificării partenerilor de dialog. Aristocratul Lactanțiu a fost în mod firesc chemat la curte să spună ce este creștinismul, dar el nu era decît un laic. Reprezentantul Bisericii trebuia formalizat. Astfel a apărut clerul de curte, format cu precădere din episcopi, iar apoi ideea reunirii episcopatului din întreg imperiul. Cele două mișcări au instituționalizat din punct de vedere imperial o conducere a Bisericii, episcopatul, formulînd în sinod adevărul de credință. Între scaunele episcopale un număr de trei episcopii, Roma, Alexandria și Antiohia, au fost identificate ca purtînd o legitimitate specială, datorată din punct de vedere intern, al creștinismului, originii apostolice, din punct de vedere extern, politic, rolului acestor orașe în imperiu. Misiunea de a întruchipa imperiul i-a revenit împăratului Constantin.
Prima ofertă a împăratului Constantin către episcopat a fost crearea unei echivalențe prin edificarea unui mausoleu al împăratului Hristos la Ierusalim. Rotonda Sfîntului Mormînt amplasată în mijlocul unei curți sacre, precedată de o bazilică și de încă un atrium, dispuse într-o succesiune de spații din ce în ce mai sacre, pornind de la cardo (axa nord-sud) al Ierusalimului, este o replică fidelă a mausoleelor imperiale.
Mecanismul analogiei între cele două împărății era astfel pus în mișcare. Dumnezeul apropiat, prietenos și simplu – bun păstor, alergînd după oaia pierdută, învățător și prieten al discipolilor săi, dispus să vindece rănile mici ale celor umili și să poarte sarcinile celor obosiți – începea să îmbrace haine imperiale, nu în batjocură de data aceasta, ca în pretoriul prefectului Iudeii, ci cu toată cheltuiala unei manufacturi imperiale la apogeul expresiei sale artistice. Între multele și marile lucrări ale împăratului Constantin la Roma, Constantinopol și în toată Palestina, ieșea în evidență Octogonul de aur al Antiohiei, care evoca lumina lumii de dincolo prin cel mai scump material al lumii acesteia, aurul.
Formularea deplină și fără ocolișuri a analogiei între împărăția cerească și împărăția pămîntească i-a revenit episcopului Cezareei Palestinei, Eusebiu, în două scrieri redactate în ultimii ani ai domniei lui Constantin și imediat după moartea sa. Este vorba întîi de elogiul rostit de Eusebiu în fața împăratului Constantin cu ocazia celebrărilor a treizeci de ani de domnie, transmis în limba greacă cu titlul Triakontaeterikos, iar în limba latină cu titlul Laus Constantini. Apoi de Viața Împăratului Constantin (Vita Constantini) începută probabil în ultimul an de viață a împăratului și terminată la foarte scurt timp după aceea, dar pe baza accesului în arhivele imperiale, de unde extrage conținutul cîtorva legi imperiale și al cîtorva discursuri. Propunerea lui Eusebiu este puternică fiindcă este simplă: unui Dumnezeu ceresc îi corespunde un singur stăpînitor pămîntesc. Puterea divinității asupra creației este absolută (atotputernicie), deci modelul politic al monarhiei este cel mai asemănător, judecata Lui este mai presus de dreptate, iar a împăratului este deasupra legii; El este sursă a tot binele în univers, așa cum bunăstarea și pacea imperiului sînt opera unui împărat înțelept.
Două teme teologice se împletesc în această viziune, atotstăpînirea universului creat de către creator (Pantocrator) și monarhia davidică a lui Hristos, salvator al poporului ales. Astfel, Novus Israel își dă mîna cu populus romanus pentru a se instala în centrul istoriei. La Roma nu se mai scrie istoria celor întîmplate, ci anunțul celor ce or să vină.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Études en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
