Sinodul panortodox (VII)

Ultimul document pregătit în vederea întrunirii Sfîntului și Marelui Sinod Panortodox vizează o temă îndelung și profund controversată: relația Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine. Înainte de toate, să lămurim de ce chestiunea ecumenică, adică a relațiilor cu creștinii nonortodocși, este atît de sensibilă. Pe scurt, în ceea ce îi privește pe catolici, mai ales după gesturile simbolice de ștergere a anatemei din 1054 din memoria Bisericilor de Răsărit și Apus, la 7 decembrie 1965, și îmbrățișarea anterioară de la Ierusalim dintre papa Paul VI și patriarhul Athenagoras I de Constantinopol, la care se adaugă anumite formule ambivalente din deciziile Conciliului Vatican II (1962-1965), lumea ortodoxă a dezvoltat o reticență, în anumite cazuri împinsă la paroxism, față de deschiderea Romei, considerată interesată, chiar nesinceră. Mai mult, pozițiile anticatolice au ajuns să fie omologate drept tot atîtea mărturii de dreaptă credință. Afectul anticatolic s-a accentuat imediat după 1990 odată cu revenirea în legalitate a comunităților greco-catolice din Europa de Est, mai ales din Ucraina și România, persecutate sistematic de regimul comunist. În plus, memoria teologică a (re)intrat în concurență cu cea istorică. Amintirea cuceririi, în 1204, a Constantinopolului de către cruciații latini și instalarea unei ierarhii paralele, realitate adîncită de proiectul uniatismului care, iată, în ciuda declarațiilor, se va prelungi, va greva dialogul dintre cele două emisfere ale creștinismului de sorginte apostolică. Una peste alta, antiecumenismul a ajuns la nivelul unui discurs identitar, menit cumva să prezinte ortodoxia nu prin valorile sale specifice, ci prin diferențele față de alții, voit îngroșate și astfel caricaturizate.

În ceea ce privește fenomenul protestant și neoprotestant, poziția liderilor de opinie ortodocși a fost și este cît se poate de tranșantă. Iarăși, și aici situația s-a agravat după 1990 prin valurile succesive de misiune agresivă pornite dinspre America. Și totuși, dialogul teologic dintre ortodoxie și lumea protestantă, luterană și reformată deopotrivă, în context european, a fost mult mai nuanțat, înregistrînd momente de înțelegere și inspirație reciprocă mai ales în ceea ce privește complementaritatea dintre Liturghie și Diaconie, dintre îndumnezeirea omului și descoperirea lui Dumnezeu în neputințele semenilor. După căderea comunismului, punctual, ajutorul comunităților protestante tradiționale a fost esențial în refacerea sistemului de asistență socială al Bisericii Ortodoxe.

Acum, legat de document, acesta subliniază, pe de o parte, că Biserica Ortodoxă se roagă și lucrează pentru și în vederea refacerii unității vizibile a creștinilor. Pe de altă parte, textul afirmă: „Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi distrusă. Biserica Ortodoxă recunoaşte existenţa istorică a altor biserici şi confesiuni creştine, fără ca să fie în comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea, cît mai repede şi cît mai obiectiv posibil, a întregii lor ecleziologii şi, în special, a învăţăturii lor generale despre taine, har, preoţie şi succesiune apostolică.“ Dialogul ecumenic este parte a efortului de a face unitatea vizibilă, ea existînd pentru moment doar în ipostaza de dat ontologic, dar nepracticată ca atare din cauza unor neînțelegeri care se cer lămurite.

Documentul insistă în continuare pe metodologia pe care Bisericile Ortodoxe locale trebuie să o respecte. Concret, neparticiparea la dialog, din rațiuni diverse, nu scade importanța și urgența acestuia. Printre rînduri se poate citi o critică la adresa „șantajului“ pe care îl practică unele Biserici locale față de altele. În fine, documentul introduce și un argument de forță: „Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a ortodoxiei pure. După cum mărturiseşte întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinţei ortodoxe pure nu este asigurată decît numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sînul Bisericii, judecătorul desemnat şi ultim în materie de credinţă.“

Radu Preda este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.