Apologia creştinismului şi colacul de salvare al educaţiei umaniste
Încetarea politicilor agresiv ateiste după 1989 a creat impresia revenirii creștinismului în sfera publică, dar bilanțul ultimilor 25 de ani arată că așteptata reîncreștinare a societății românești nu s-a petrecut. În plus, confruntarea cu globalizarea culturală a lăsat creștinismul izolat în raport cu sistemul de valori, al viziunii despre om și al formelor de cunoaștere din societatea românească. Astfel, în ciuda faptului că statul a preluat susținerea financiară a educației teologice preuniversitare, iar cea universitară și de specializare au intrat formal în cadrul universităților publice românești, cunoașterea patrimoniului cultural al creștinătății a rămas marginală și, în cel mai bun caz, restrînsă la mediul clerical. Problema recuperării și actualizării patrimoniului cultural creștin rămîne astfel la fel de nerezolvată ca în urmă cu 25 de ani.
Izolarea și în cele din urmă abandonarea studiilor clasice în România contribuie și ele la această sărăcire intelectuală a creștinismului. Întrucît epoca patristică, a cărei cunoaștere are nevoie de studii clasice, este rădăcina intelectuală și spirituală a creștinismului. Cu bruma de resurse umane în cercetare umanistă, mai ales cu pregătire lingvistică clasică, de orientalistică și în cunoașterea creștinismul tardo-antic și medieval, abia dacă se adună o echipă de cercetători-profesori pentru a revigora domeniul. De asemenea, relansarea unei opere editoriale și de traducere a textelor patristice necesită formarea specialiștilor și a unui public specializat. În absența publicului-țintă, produsul editorial va fi ca o picătură în oceanul de ignoranță care ne înconjoară atît în lumea laică descreștinată, cît și în mediile creștine care nu au obiceiul unor lecturi mai complexe cultural.
Acești clasiciști patristicieni vor fi legatarii testamentari ai ortodoxiei pentru societatea postcreștină. Constatînd degradarea continuă a sistemului de educație publică, am putea preîntîmpina erodarea conștiinței culturale creștine printr-un sistem de educație, eventual privată și confesională, bazat pe o viziune culturală creștină și mai cu seamă patristică.
O mare problemă a educației publice contemporane rezidă în raţionalismul agnostic pe care este construit programul materiilor umaniste. Toate materiile umaniste sînt prezentate într-o perspectivă teleologică (cel puțin hegeliană, dacă nu de-a dreptul marxistă și darwinistă), adică orice obiect de studiu este definit astfel încît să pornească de la un nivel inițial de manifestare primitiv spre un nivel de dezvoltare maximală corespunzător contemporaneității, acesta din urmă fiind scopul întregii desfășurări istorice. Spre exemplu, în cursurile școlare de limbă și literatură română sau de istorie a românilor, fenomenul literar din Țările Române este prezentat numai din perspectiva utilizării limbii române, fiind marcată o evoluție pozitivă de la o utilizare deficitară și o formă greoaie spre forme tot mai sofisticate de limbă și performanțe literare tot mai mari, fără a menționa niciodată că, atunci cînd nu aveau o limbă literară română adecvată expresiei culturale înalte, românii secolelor trecute se exprimau literar în slavonă, greacă, latină sau franceză. Fără postulatul că apariția limbii literare române este un scop al istoriei umanității, abandonul utilizării tuturor acestor limbi în educație și în formularea gîndirii poate fi văzută ca un regres, ca o pierdere de orizont cultural și spiritual, dat fiind că ele deschideau către un tezaur literar, științific, religios mult mai bogat decît cel existent chiar și azi în limba română. O victimă colaterală a abandonului acestor limbi a fost literatura patristică, a cărei traducere nu s-a putut realiza în ritmul în care s-a produs abandonul cunoașterii limbilor sacre. Consecința nefastă pînă azi este că literatura patristică, de fapt teologică în general, a fost izolată în patrimoniul perimat al limbilor sacre.
Pe lîngă perspectiva evoluționistă, în educația publică persistă o viziune asupra învățării în care reproducerea mecanică a informației este preferată înțelegerii și asimilării critice a acesteia. Și nu numai că se cere reprodusă o informație prezentată într-un manual, dar de cele mai multe ori proza științifică a manualului este de cea mai proastă calitate. Astfel, nu numai că libertatea de gîndire este afectată prin lipsa unui antrenament adecvat în formularea coerentă a gîndurilor, ci chiar ceea ce învață prin imitație elevii și studenții este mai degrabă dăunător dezvoltării facultății de judecată. Miza majoră a oricărui proiect educațional în România de astăzi este dezvoltarea capacității de gîndire independentă și critică. Creștinismul, victimă a ideologiilor moderniste și materialiste, nu are decît de cîștigat dintr-o revigorare a rațiunii și a spiritului critic.
Un proiect universitar inspirat de marea civilizație creștină ar fi o școală a marilor cărți, a marilor conștiințe, a marilor îndrăzneli, după îndemnul lui Hristos „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16,33). Parcursul intelectual prin 3000 de ani de gîndire euro-mediteraneană este și o modalitate de a-l preveni pe tînăr asupra capcanelor unui univers intelectual în care contemporaneitatea este hipertrofiată. Astfel, o educație bazată pe marile cărți ale civilizației creștine este cadrul conceptual în care s-ar putea valorifica patrimoniul intelectual al patristicii.
Cultura românească a avut parte de experiența unei astfel de școli. Mă refer la comunitatea intelectual-monastică a Sfîntului Paisie Velicicovschi, întîi la Dragormirna, apoi la Neamț. Încă din faza timpurie a școlii paisiene, de la Dragomirna, datează primul manuscris al Filocaliei în limba română (1769), păstrat astăzi la Biblioteca Academiei, care atestă o muncă de selectare și traducere a textelor patristice cu peste un deceniu înainte publicării Filocaliei grecești la Veneția și peste două decenii înaintea Filocaliei slavone la Moscova. Toate trei edițiile Filocaliei au beneficiat de excepționala școală de patristicieni și traducători formată în Academiile domnești și mănăstirești ale Moldovei și Țării Românești. Acești cărturari și teologi, preocupați de acuratețea filologică a textelor, s-au regrupat în jurul starețului Paisie și apoi al marilor lui discipoli, precum mitropolitul Moldovei Veniamin Kostaki. Comunitatea paisiană a continuat să producă cunoaștere și educație patristică pînă cînd, spre mijlocul secolului al XIX-lea, această mare școală a fost brusc abandonată (majoritatea manuscriselor școlii paisiene au rămas pînă astăzi netipărite) în contextul aculturației franțuzești purtătoare a unui nou proiect național.
Atunci, ca și acum, punerea în opoziție a tradiției culturale creștine cu noutatea intelectuală europeană este falsă în premise și catastrofală în consecințe. Filocalia, cu patrimoniul ei lingvistic, cultural și estetic, este cuvîntul-cheie al unei apologii creștine de care Europa are nevoie.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.
