Pămîntul dreptăţii (PS. 142, 10)
Cadrele rigide ale socialului pe care le-am evocat în articolele precedente păreau a se contrapune libertății spirituale, iar uneori chiar a o anula. Ce este acest corp social, pe care filozofii l-au numit politeia, statul sau chiar Leviatanul? Tradiția majoră a reflecției politice ni-l prezintă totuși ca pe un ideal, ca pe o inspirație bună, o întemeiere fie a zeilor, fie a oamenilor, în orice caz spre binele oamenilor. Această misterioasă formulă de conviețuire a oamenilor răspunde unui nevoi intime și abstracte pe care au intuit-o părinții gîndirii juridice romane prin definiția fondatoare a dreptului: „Justiția este dorința perpetuă și constantă de a atribui fiecăruia cea ce este dreptul său. Știința dreptului este cunoașterea lucrurilor divine și omenești, știința a ceea ce este drept și nedrept. Preceptele dreptului sunt a trăi în mod onest, a nu păgubi pe nimeni, a da fiecăruia ceea ce este al său.“
Și tot juriștii romani ne-au amintit că în mod natural oamenii se nasc liberi, dar circumstanțele istorico-sociale, numite războaie, le desemnează un alt statut. Din aceste circumstanțe contrare dreptului natural derivă instituțiile dreptului civil.
Ceea ce ne interesează în această descriere foarte veche a dreptului e faptul că există o abstractă proprietate a fiecăruia (dreptul său) și o cauză a degradării acesteia, războiul, sau, în termen mai generic, violența. De aici putem deduce că regula (obicei, cutumă, lege) este opusul violenței. Iar singura violență acceptată social este a celui care asigură respectul regulii care împiedică violența.
La această contradicție a impunității violenței legitime, a necesității unei reguli constrîngătoare pentru menținerea unei relative libertăți a oamenilor, Iisus din Nazaret răspunde în două feluri. Pe de o parte, prin răspunsul pe care îl dă fariseilor referitor la plata impozitului, anume să dea cezarului ceea ce este al cezarului, repetat prin miracolul plății impozitului pentru El și ucenicii lui pescari, cînd îl trimite pe Petru să scoată din gura peștelui prins suma datorată ca impozit (Matei 17, 24-27), dar mai ales prin răspunsul pe care îl dă lui Pilat privitor la autoritatea acestuia de a-l condamna sau de a-l absolvi („Nu ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dată de sus“, Ioan 19,11), ceea ce înseamnă abandonarea oricărei forme de rezistență în fața autorității. Pe de altă parte însă, Iisus recomandă eliberarea de cutume ritualice, cum e sabatul, neagă valabilitatea unor practici religioase cu impact asupra socialului (cum sînt diferitele reguli din Levitic și Deuteronom citate de farisei). De ce sînt fariseii nedrepți prin atitudinea lor, iar puterea violentă a cezarului și a reprezentantului său Pilat acceptabilă? Prin această dublă măsură, Iisus introduce o distincție între puterea politică pură, a cărei existență este consecință a unei erori inițiale a societății, războiul sau cucerirea, dar a cărei funcție, oricît de deficitar îndeplinită în contigent, este totuși de pacificare și de distribuție a justiției, și puterea simbolică a religiei, justificată în mod fals prin voința divinității și care tocmai nu mai îndeplinește nici o funcție. Aceasta din urmă este doar instrumentul de putere al celor care o manipulează. Dacă prima nu poate fi combătută decît tot prin violență, a doua poate fi combătută prin logos, prin rațiune. Circumstanța istorică în care se exprimă Iisus permite această distincție între stat, ca instituție umană a autorității și instrument imperfect al conviețuirii, și religie, ca instituție a eliberării spirituale de social. Voința divinității nu mai e organizarea conviețuirii, ci depășirea condiției umane. Totuși, există vreun beneficiu social al acestei depășiri? Răspunsul evanghelic este pozitiv. Credința produce o moderare a modului de funcționare a autorității. Cu cît devine mai larg împărtășită aspirația către spiritual, cu atît funcționează mai bine și distribuția dreptului.
Judecata evanghelică se transformă în îndemn moral în epistolele apostolilor: „Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orînduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpînitor, fie dregătorilor, ca unora ce sînt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine; căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă. Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperămînt al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu. Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat.“ (I Petru 2, 13-17)
Creștinul descris de Apostolul Petru este un bun cetățean, fiindcă acceptă inevitabila realitate a autorității și a ordinii pe care aceasta o stabilește. Dar această adeziune la cetate se face în numele libertății spirituale. Libertatea nu este definită în raport cu alți oameni, ea nu suprimă angrenajul social, de aceea nu se definește ca un „ius suum“, ci suprimă raportarea interioară față de acesta, necesitatea și dorința de a o privi ca drept. Libertatea spirituală este renunțarea la „ius suum“. În sensul acesta, și sclavul poate fi liber, deși este rob, și femeia este egală bărbatului, chiar dacă i se supune (I Petru 2, 18 – 3, 4). Libertatea este în primul rînd o redefinire ontologică a persoanei și nu o revendicare în raport cu terți. Pentru a ajunge la acest înțeles al libertății, mai trebuie introdusă o distincție, între punctul de vedere al individului și cel al societății. Libertatea spirituală este o valoare a individului, independentă de raportul acestuia cu ansamblul societății.
Ce este atunci „pămîntul dreptății“ la care aspiră psalmistul și către care cere îndrumarea Duhului celui bun? Este, pe de o parte, înțelegerea mecanismului social distributiv, care însă poate acționa eronat, întrucît este o construcție intelectuală umană și este aplicat de oameni, iar pe de altă parte este respingerea oricărei justificări religioase a acestuia. Angrenajul social nu poate fi contestat violent, fiindcă violența în sine este răul suprem, atît individual, cît și social, dar întemeierea lui religioasă trebuie respinsă rațional. Idealul justiției distributive nu poate fi realizat decît prin retragerea individuală a pretențiilor. Rezultatul acestei noi abordări a societății dinspre spiritual a fost scăderea progresivă a violenței în societăți în care membrii aderau la libertatea spirituală, dar mai ales treptata disjungere a autorității politice (monopolul violenței legitime) de cea religioasă, adică abandonarea justificării violenței față de individ în numele unui bine superior sau general. Acest nou ethos spiritual n a cunoscut un ritm de răspîndire constant, nici succese definitive, n-a înlăturat cu totul violența din sufletele oamenilor și nici n-a instaurat justiția distributivă perfectă pe acest pămînt, dar nici nu este străin de relativa pacificare internă și îmblînzire a societăților contemporane, deschise și liberale.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.
