„Tristeţea va dura mereu“

– „tristeţea“, în ceea ce e considerată ca fiind ultima frază a lui Van Gogh, desemnează pudic „durerea“, care i-a însoţit viaţa şi determinat opera. Această „tristeţe“, eufemism al „suferinţei“, mi-am amintit-o văzînd o expoziţie de „art brut“, „artă brută“, artă a internaţilor în aziluri, a prizonierilor din spitale psihiatrice, a însinguraţilor, a izolaţilor. Artă ivită nu din chiliile luminii unde călugări paradiziaci ca Fra Angelico şi-au găsit adăpost privind cerul, ci din celulele bolii care-i fereca în noaptea spiritului pe aceşti exilaţi cărora le era interzis accesul la viaţă, la realitate şi oameni. Pentru călugări, arta e un mijloc de înălţare, pentru bolnavi – unul de consolare. Dar, în mod diferit, pentru unii ca şi pentru ceilalţi, ea e necesară, căci e străină dezinvolturii decorative sau practicii formaliste. Artă elaborată ca răspuns la speranţele sau la rănile sufletului, artă ivită din liniştea credinţei sau din agitaţia maladiei.

sau

, sacră sau brută, arte contrarii şi complementare. 

Din întîmplare, întîmplare convertită într-un imprevizibil cadou, am descoperit, doar cu o zi înaintea închiderii, expoziţia de artă brută pe care la sfîrşit de an îmi propusesem să o văd. O uitasem sub tensiunea teroriştilor sau a deceselor ce mi-au agitat primele zile ale lui 2015. Şi astfel am regăsit, ca demult în celebrul muzeu de la Lausanne, mărturiile acestor martiri ai raţiunii tulburate, pierduţi într-o lume cu reperele dezorganizate, cei ce îşi diminuează „tristeţea“ prin terapia artei. O artă particulară, iconografie a maladiilor de care sînt atinşi. Arta le e un iluzoriu remediu. Arta brută, ca marea artă de altfel, e o mărturie. Ea indică însă simptome şi permite formularea unor diagnostice care permit constituirea unor adevărate „familii“ tematice pe care, cu inteligenţă, expoziţia le sesizează şi expune: himerele sau arhitecturile anarhice, sexul sau miturile… 

O constantă se impune. Tulburat, o descopăr. Dacă, în marea lor majoritate, exponatele îşi au un autor desemnat, ele sînt, toate, lipsite de titlu. „Fără titlu“ citim pe eticheta ce le însoţeşte. Bolnavul artist s-a dedicat gestului creator fără a căuta să-i desemneze un sens, să-i atribuie o identitate, să îl înscrie într-un program. Opera poartă însemnele identitare ale semnatarului, dar nu se detaşează de univers, rămîne înscrisă în constelaţia haotică al cărei prizonier este artistul. El semnează rar, dar mai cu seamă nu selecţionează, nici nu reţine un „titlu“. Opere dispersate, refractare oricărei asimilări tematice, ideologice, opere ce afirmă însă o permanenţă, căci bolnavii se consacră cînd unor construcţii imaginare, cînd unor obiecte arhaice, cînd unor experienţe erotice. Hans-Jörg Georgi, de ani de zile, realizează avioane din carton ce, reunite, constituie o flotilă care din exterior, nouă, ni se pare ludică, Lobanov e un artist militarizat ce-şi prezintă toate personajele înarmate – Stalin, Lenin –, Denber schiţează mereu aceleaşi fetiţe, dubluri ale surorii defuncte… Ei îşi au obsesiile lor, dar nu vor, nu pot să le numească. Le reiau la infinit, dar se arată indiferenţi la orice efort de denumire: „fără titlu“. 

Delirul conduce la un vertij al repetiţiei. Artistul reface acelaşi obiect, dar cele mai neliniştitoare mi se par pînzele pe care el reuneşte o adevărată arborescenţă de figuri, disimulate sau explicit reprezentate. Ele nu desemnează varietatea lumii, ci monotonia ei: artistul nu reţine decît un chip pe care îl reia la infinit, îl multiplică obsesional fără a ne permite să-i interpretăm relaţia cu el: iubire sau teamă. E ca şi cum ar mobiliza constant imaginea aceluiaşi personaj care-i ocupă spiritul, ca fantoma lui Banquo pe care Macbeth îl vede la banchetul nocturn, o fantomă ce aici se multiplică. Repetiţia defineşte arta brută, manifestare teribilă a halucinaţiei obsesive. Dar artiştii moderni nu şi-au afirmat oare acelaşi gust cînd şi-au asociat identitatea unui motiv constant reluat – Giacometti şi personajele sale anorexice, Bottero şi fetele sale obeze? 

Privesc aceste produse ale unor creatori psihic bolnavi şi progresiv le citesc, în parte, raportul cu lumea pornind de la relaţia cu suprafaţa pictată. Dacă mai demult m-a şocat foaia de hîrtie pe care un copil talentat se picta pe el însuşi într-un colţ, lăsînd imaculată suprafaţa, ca şi cum s-ar fi temut de necunoscutul vieţii ce i se deschidea, aici, dimpotrivă, paginile sînt pline, complet înnegrite, dominate de o adevărată „teamă de vid“, horror vacui, şi mă întreb dacă ele nu exprimă panica acestor oameni răniţi ce-şi expun astfel temerea de a nu-şi găsi un loc propriu, convinşi că lumea e plină şi nu le rezervă nici un spaţiu individual. Ei vorbesc despre imposibilitatea de a se integra. Ca în caietul unei bolnave din Mali care a umplut 120 de pagini fără a lăsa nici un centimetru disponibil. Unde poate pătrunde ea? Opera îi dezvăluie angoasa. 

În această expediţie, dincolo de motivele tematice, se disting cele două familii cunoscute ale artelor plastice. De o parte, coloriştii care şochează printr-o energie a materiei ce le atestă excitaţia bolnavă şi totodată îi înscrie în familia lui Jackson Pollock şi a ceea ce s-a numit „action painting“. Aici gestul contează, explozia şi furia! Pe de altă parte, desenatorii care se dedică nevrotic liniei trasate cu o precizie fără compromis, literelor mărunt caligrafiate îmi amintesc de textele lui Walter Benjamin, şi el obsedat de această scriitură microscopică. Coloriştii se eliberează, desenatorii se concentrează, toţi ducîndu-şi vocaţia proprie pînă la exacerbare. Aici legea ce se impune e aceea a excesului. 

Anumite opere însă încetează de a ne apărea ca manifestări ale bolii şi se constituie în creaţii ce s-ar putea integra în contextul oricărei expoziţii. Un montaj de obiecte compresate demne de Arman sau César, două discuri pure avînd în mijloc o piatră centrală care le organizează nu sînt străine economiei proprii minimalismului, sau un portret agitat ce ar fi putut fi semnat de Bacon. Dar astfel nu recunoaştem doar „geniul“ bolnavilor, ci identificăm şi „boala“ ascunsă din care s-a ivit opera atîtor genii moderne. Arta brută ne permite să le recunoaştem înrudirea cînd dureroasă, cînd binevenită. Ei aparţin unei familii comune. Boala, spunea Pascal (şi Cioran se ralia aforismului său), are „efecte benefice“. 

Poate capodopera acestui parcurs în arta brută îi aparţine lui Isabelle Roy, şi azi încă internată în azilul de la Salpêtrière. Ea a conceput un cub perfect, total închis, construit numai din oglinzi, încît fiecare privitor, cînd se apropie de el, îşi întîlneşte reflexul: imagine neutră, glacială, total destabilizată însă de către zgomotul constant, mişcare de valuri sau de turbine, care provine din interior. La suprafaţă, întinderea translucidă a oglinzilor, dincolo de ele, invizibilă, agitaţia turmentărilor psihice. Iată o metaforă a omului şi a bolii ce nu se expune, ci, cu discreţie, se disimulează. Ea însă torturează fără pauză, nici repaos. 

Nenumăraţi sînt cei care se consacră unor deliruri de maşini care pot funcţiona mobilizînd „energia fantomelor“ sau „electricitatea norilor“ – cît de poetice viziuni! –, care construiesc imagini de megalopolisuri structurate absurd-metodic şi concep stranii cartografii mintale. Ei încetează de a se asimila unor artişti şi se concep ca vizionari utopici animaţi de dorinţa comună ce îi defineşte, aceea de se consacra salvării, a omului şi a planetei. Milenarişti ai azilurilor, profeţi oraculari din umbra spitalelor. Cînd le privesc arhitecturile anarhice şi mecanismele onirice îmi spun cu emoţie: cîtă devoţiune, cît optimism din inima nopţii! Şi cum să nu resimt impactul acestui apel pe care-l citesc cu un zîmbet ce mi-l inspiră „tristeţea“ autorului: „Doamne, dacă n-aş fi fost eu pentru a te întreba, ce s-ar fi făcut ăştia din jur“? Şi atunci îmi amintesc că tot dintr-un azil, privind cerul, Van Gogh a pictat

. „Tristeţea“ le e comună. 

Livada de vişini, teatrul nostru