Rusia şi drama creştinismului
● Alain Besançon, Sfînta Rusie, Humanitas, 2013.
Cartea lui Alain Besançon vine în spaţiul public la momentul potrivit, discutînd cauzele unei fascinaţii globale, cu implicaţii geopolitice, şi chestionînd mitologia teologico-politică a creştinismului răsăritean. Spre finalul articolului, voi schiţa liniile unei întrebări ce depăşeşte însă cadrul lucrării politologului francez: este fenomenul „Sfintei Rusii“ expresia fluctuaţiei intelectuale ce continuă să împingă periodic cultura creştină către diverse dereglări, utopii, gnoze?
Autorul francez realizează o investigaţie de istorie culturală pentru a explica geneza noţiunii „Sfintei Rusii“ (şi, implicit, a realităţii istorice semifalimentare pe care această noţiune a încercat să o ascundă). Ortodoxia, în varianta născută în acest spaţiu, a avut un rol determinant. Pe măsura trecerii secolelor, izolarea de Biserica occidentală naşte în Rusia (dar şi, trebuie adăugat, în alte ţări ortodoxe, chiar dacă în grade şi forme diferite) o atmosferă spirituală aparte. Nuanţele teologice care dădeau nota specială a răsăritului creştin şi care completau profilul Bisericii primului mileniu se îngroaşă, capătă un caracter polemic, static şi, curînd, politic. Filioque devine bastion al identităţii culturale, graniţa dintre iad şi rai. Celebra doctrină a simfoniei bizantine e preluată, deformată şi, în final, eliminată: Biserica va fi subordonată strict ţarului, iar acesta devine lider absolut.
Spiritualitatea începe şi ea să fie marcată de izolarea culturală şi de pierderea rafinamentului teologic: concepţia unilaterală asupra misticii, a doctrinei unirii cu Dumnezeu prin energiile necreate, nu lasă loc intervalului, articulării unei morale a cotidianului, socialului şi politicului. Etapele intermediare ale căii sufletului către Dumnezeu, aşa cum fuseseră schiţate de misticii occidentali şi care presupuneau dialectica angajament – detaşare cu/faţă de straturile existenţei terestre, lipsesc în mistica ortodoxă de după declinul Bizanţului. Accentul lăudabil pus pe liturghie ca loc al îndumnezeirii rămîne în aer, singular, nefiind dublat de accentul pus şi pe transformarea substanţială a vieţii pentru a imita lucrurile vestite în liturghie. Lex orandi nu-şi primeşte completarea firească în lex credendi, lex vivendi. Conceptul e suplinit de „trăire“, teologia – de emoţia liturghiei spectaculoase. Predicile sînt mediocre. Moralitatea e mai puţin importantă decît „capacitatea de a se înduioşa şi decît darul lacrimilor.“ Concentrarea excesivă asupra misticii (sau asupra unui concept sărac, deformat al misticii) absoarbe sau polarizează întreaga viaţă. Viaţa obişnuită îl pune în dificultate pe un rus; el se simte mai bine în oscilaţia dintre înger şi demon, păcat şi har, damnare şi mîntuire. Viaţa aşezată, „burgheză“ îl dezgustă, în vreme ce el tinde mereu către cunoaştere fără efort, prin extaz mistic şi/sau pocăinţa patetică, în urma unor căderi pe care ajunge să le prefere echilibrului. Filocalia şi Grigore Palama devin idoli, iar medierile filozofice ale teologiei occidentale sînt refuzate. Dihotomia Istina (adevărul factual, empiric) vs Pravda (adevărul metafizic, „adevărul adevărat“) este – crede Besançon – la originea reduplicării realităţilor şi a minciunii ontologice. A observa carenţele istorice ale Rusiei ortodoxe este expresia unei viziuni vulgare – Istina, în vreme ce Pravda numeşte Rusia transfigurată, adevărata Rusie, farul ortodoxiei, lumina lumii.
Cu astfel de premise, istoria Rusiei devine mai uşor de înţeles. Bizanţul şi realitatea atroce a invaziilor turco-mongole vor marca pe termen lung imaginarul teologico-politic. Relativ devreme după căderea Constantinopolului, ţarul începe să se înţeleagă pe sine drept noul împărat, apărător al ortodoxiei, lider al Bisericii, răspunzător doar în faţa lui Dumnezeu. Statul rus se transformă în sectă. Catolicii şi evreii sînt interzişi în această „A Treia Romă“. Nobilimea tătară (şi „metodele“ ei) sînt integrate în ierarhia societăţii ruse. Ivan cel Groaznic va marca, va înfricoşa şi va inspira pe termen lung elita şi societatea: măceluri demente în numele credinţei, ideea mandatului mesianic de a răspîndi ortodoxia în toată lumea, absenţa noţiunii de „individ“, „drept“, „lege“. Este şi perioada în care apare noţiunea de „Sfînta Rusie“.
Epoca lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a lansează vocaţia imperială şi adaugă ceva nou în configuraţia imaginarului naţional: ceea ce cu altă ocazie, Besançon numeşte „beţia hărţii geografice“, iar Cioran – convertirea infinitului în categorie politică, justificarea expansiunii tocmai în numele spaţiului imens deja deţinut. Prin simplul fapt că e cea mai mare ţară din lume, Rusia naşte astfel şi o formă deosebit de gravă a fascinaţiei expansiunii spaţiale.
Dosarul slavofilismului este dezvăluit în punctele esenţiale. Pentru Gogol, Rusia, deşi înapoiată, săracă, disperată, are vocaţie globală, religioasă, care va lăsa neamurile uimite (Suflete moarte). Ţarul, pentru Gogol, e noul Moise, chipul lui Dumnezeu pe pămînt. Ţarul e Iubire. Este consacrat şi clişeul despre Marta catolică, ce se pierde în muncă şi nu îl contemplă pe Domnul, şi Maria ortodoxă, smerită, simplă, cufundată în lumina Taborului. Dostoievski atinge o extremă prin identificarea figurii lui Iisus Hristos cu cea a poporului rus (iar într-un eseu din 2002 – „Dostoievski“, Besançon se întreabă dacă nu cumva scriitorul falsifică identitatea Mîntuitorului, inspirîndu-se din reducţionismul hristologic practicat de Renan, Hegel sau Wagner, Omul-exemplar ce vine să împlinească aspiraţiile angoasate ale unui secol al mitologiei naţionaliste sau prometeice, în vreme ce referinţele la identitatea substanţială a lui Iisus cu Dumnezeu Tatăl, rolul său central în istoria Israelului şi a întregii lumi sînt, în mod straniu, rare sau inexistente). „Cred în Rusia“, se aude în Demonii, în vreme ce un contemporan, Tiutcev, lansează afirmaţia reluată şi de Vladimir Putin: „În Rusia nu poţi decît să crezi.“ Totul în Rusia este sfînt: samovarul, mesteacănul, cojocul ţăranului, basmaua femeii – pămînt, popor, biserică, ţar se contopesc într-o singură unitate ce trebuie să excludă alteritatea: ateii, evreii, socialiştii, masonii şi, mai ales, catolicii. Rusia e inefabilă: obiect al credinţei, sursă de melancolie, realitate care nu poate fi înţeleasă sau schimbată prin categoriile raţionaliste ale Occidentului. Besançon vede bine că, în final, şi curentele care contestau slavofilismul dominant nu reuşesc să iasă din logica acestei teologii politice, ba chiar ajung să o confirme. Narodnicismul de sorginte socialistă exaltă virtuţile unei fantasmagorice obşti săteşti din vechime şi pretinde că a găsit reţeta pentru a o reconstrui în viitor. Michelet: „Rusia ne spune azi: eu sînt creştinismul. Mîine ne va spune: eu sînt socialismul.“ Comunismul anexează, în mod firesc, narodnicismul, creează un partid-stat sacru, cu o „liturghie“ şi o „dogmă“. Lenin – crede
Besançon – reacţionează „ruseşte“ la marxismul reformat european: prin schismă. Secta mesianică a comunismului era gata pentru proiectul transformării lumii.
Cred că, într-o primă grilă de interpretare, cazul Rusiei poate fi văzut ca o formă extremă a derivei teologico-politice despre care a scris, de pildă, Eric Voegelin. El vorbeşte despre o „decapitare a lui Dumnezeu“, operată de gîndirea politică la începutul modernităţii, şi de o deplasare o obiectului veneraţiei dinspre transcendenţă înspre imanenţă, o învestire a istoricului cu un nucleu mistic. Naţiunea, rasa, clasa sînt principalele obiecte ale idolatriilor moderne, iar eschaton-ul capătă o explicită nuanţă socio-politică, ce reclamă mijloace violente pentru concretizare. Nemulţumirea faţă de structurile istorice contemporane sau simplul plictis provocat de „ordinea burgheză“ alimentează, înăuntru sau afară, imaginea unei Rusii sfinte, revoluţionare, sălbatice sau conservatoare, care poate împlini aşteptările unui public visător. Dar este această fascinaţie un fenomen strict modern? De unde vine, exact, acest „dor“?
În opinia mea, aici întîlnim un fenomen care interoghează însăşi esenţa civilizaţiei creştine. Căci avatarurile imaginarului despre Rusia se înscriu într-o lungă altă serie de proiecţii care se nasc din antinomia fundamentală a creştinismului: deja… nu încă. Ea este expresia caracterului istoric al revelaţiei, rezultat al tensiunii inaugurate de pretenţia radicală a inaugurării unei împărăţii în lume prin evenimentul Hristos, o împărăţie care însă aşteaptă o desăvîrşire istorică şi cosmică, la sfîrşitul timpurilor. Civilizaţia creştină se naşte astfel sub semnul naraţiunii despre întregul cosmos creat prin Cuvînt, lumea a cărei transfigurare a început deja prin Întrupare şi Înviere, şi care aşteaptă Parousia.
Cu alte cuvinte, cultura europeană se va clădi şi va oscila în jurul cîtorva naraţiuni fundamentale şi, pentru unii, contradictorii: lumea nu e divină, dar reflectă în mod analogic strălucirea Creatorului său. Ea este însă tulburată de rău, o dezordine misterioasă care, în mod normal, duce natura şi istoria către anihilare. Fiecare cultură are o istorie aparte, dar toate sînt sortite pieirii. Doar una dintre aceste istorii se descrie pe sine ca fiind „a mîntuirii“, centrul tuturor celorlalte, sacrament al salvării definitive. Prin ea, întreaga istorie capătă un sens. Analogia descrisă mai sus îşi capătă expresia concretă prin întrupare şi înviere: natura şi istoria sînt asumate, fără a fi anihilate, în trupul glorificat al lui Iisus din Nazaret. Această asumare îşi aşteaptă însă desăvîrşirea eshatologică. Răul a fost învins, dar continuă să distrugă suflete şi civilizaţii. Lumea a fost golită de zei, este desacralizată (căci secularizarea începe, de fapt, cu creştinismul), dar continuă să provoace uimire, melancolie, speranţă, groază. Demonii care, în imaginaţia iudaismului şi a creştinismului primar, populau spaţiul dintre cer şi pămînt, sînt înfrînţi, dar continuă să „cearnă suflete“. Idolatria e condamnată, dar continuăm să învăţăm că totul are un sens providenţial: natura, sexualitatea, iubirile, tradiţiile, culturile, naţiunile, evenimentele globale. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3,16), dar acelaşi autor scrie, în altă parte: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sînt în lume.“ (1 Ioan 2, 15) Lumea e bună, dar căzută. Împărăţia a venit, dar nu încă.
Cazul descris mai sus nu are loc întîmplător în civilizaţia creştină. Căci numai într-un cadru mental format secole la rînd în orizontul aşteptării eshatologice şi al încărcării cu sens a istoriei se putea naşte o ideologie mesianică a naţiunii. Izolarea de Occident şi, în special, de scepticismul cu care magisteriul catolic a privit puterea politică (pe filieră teologică augustiniană, pe de o parte, şi după secole în care el însuşi se făcuse putere politică, pe de altă parte) a rupt echilibrul tensionat al lui „deja… nu încă“.
Ar mai fi ceva: mistica naţionalistă este, cel mai probabil, expresia politică a unui sentiment nou în cultura europeană: melancolia spaţiului, ataşamentul faţă de un peisaj, fiorul specificităţii etno-culturale. Cazul Rusiei este, astfel, profund actual şi dă glas unei mişcări interioare ce sună astăzi familiar: ataşamentul înălţător/bolnăvicios faţă de o persoană, un loc, o amintire. Are acesta o istorie, este un fenomen modern? Este el o întoarcere a păgînismului, a idolatriei acum sublimate într-o producţie artistică rafinată? Este el o expresie a creştinismului care, deşi pretinde că a eliminat ataşamentul faţă de lucrurile acestei lumi, pare a repropune acest ataşament sub forma perspectivei analogice asupra fiinţei? Discuţia merită să fie continuată, căci un lucru e sigur: orice om are o „Rusie“ în inima sa.
Alin Vara este student la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Cluj-Napoca.
Foto: wikimedia commons
