Rusia şi drama creştinismului

Alin VARA
Publicat în Dilema Veche nr. 515 din 24-30 decembrie 2013
Rusia şi drama creştinismului png

● Alain Besançon, Sfînta Rusie, Humanitas, 2013.  

Cartea lui Alain Besançon vine în spaţiul public la momentul potrivit, discutînd cauzele unei fascinaţii globale, cu implicaţii geopolitice, şi chestionînd mitologia teologico-politică a creştinismului răsăritean. Spre finalul articolului, voi schiţa liniile unei întrebări ce depăşeşte însă cadrul lucrării politologului francez: este fenomenul „Sfintei Rusii“ expresia fluctuaţiei intelectuale ce continuă să împingă periodic cultura creştină către diverse dereglări, utopii, gnoze?  

Autorul francez realizează o investigaţie de istorie culturală pentru a explica geneza noţiunii „Sfintei Rusii“ (şi, implicit, a realităţii istorice semifalimentare pe care această noţiune a încercat să o ascundă). Ortodoxia, în varianta născută în acest spaţiu, a avut un rol determinant. Pe măsura trecerii secolelor, izolarea de Biserica occidentală naşte în Rusia (dar şi, trebuie adăugat, în alte ţări ortodoxe, chiar dacă în grade şi forme diferite) o atmosferă spirituală aparte. Nuanţele teologice care dădeau nota specială a răsăritului creştin şi care completau profilul Bisericii primului mileniu se îngroaşă, capătă un caracter polemic, static şi, curînd, politic. Filioque devine bastion al identităţii culturale, graniţa dintre iad şi rai. Celebra doctrină a simfoniei bizantine e preluată, deformată şi, în final, eliminată: Biserica va fi subordonată strict ţarului, iar acesta devine lider absolut. 

Spiritualitatea începe şi ea să fie marcată de izolarea culturală şi de pierderea rafinamentului teologic: concepţia unilaterală asupra misticii, a doctrinei unirii cu Dumnezeu prin energiile necreate, nu lasă loc intervalului, articulării unei morale a cotidianului, socialului şi politicului. Etapele intermediare ale căii sufletului către Dumnezeu, aşa cum fuseseră schiţate de misticii occidentali şi care presupuneau dialectica angajament – detaşare cu/faţă de straturile existenţei terestre, lipsesc în mistica ortodoxă de după declinul Bizanţului. Accentul lăudabil pus pe liturghie ca loc al îndumnezeirii rămîne în aer, singular, nefiind dublat de accentul pus şi pe transformarea substanţială a vieţii pentru a imita lucrurile vestite în liturghie. Lex orandi nu-şi primeşte completarea firească în lex credendi, lex vivendi. Conceptul e suplinit de „trăire“, teologia – de emoţia liturghiei spectaculoase. Predicile sînt mediocre. Moralitatea e mai puţin importantă decît „capacitatea de a se înduioşa şi decît darul lacrimilor.“ Concentrarea excesivă asupra misticii (sau asupra unui concept sărac, deformat al misticii) absoarbe sau polarizează întreaga viaţă. Viaţa obişnuită îl pune în dificultate pe un rus; el se simte mai bine în oscilaţia dintre înger şi demon, păcat şi har, damnare şi mîntuire. Viaţa aşezată, „burgheză“ îl dezgustă, în vreme ce el tinde mereu către cunoaştere fără efort, prin extaz mistic şi/sau pocăinţa patetică, în urma unor căderi pe care ajunge să le prefere echilibrului. Filocalia şi Grigore Palama devin idoli, iar medierile filozofice ale teologiei occidentale sînt refuzate. Dihotomia Istina (adevărul factual, empiric) vs Pravda (adevărul metafizic, „adevărul adevărat“) este – crede Besançon – la originea reduplicării realităţilor şi a minciunii ontologice. A observa carenţele istorice ale Rusiei ortodoxe este expresia unei viziuni vulgare – Istina, în vreme ce Pravda numeşte Rusia transfigurată, adevărata Rusie, farul ortodoxiei, lumina lumii. 

Cu astfel de premise, istoria Rusiei devine mai uşor de înţeles. Bizanţul şi realitatea atroce a invaziilor turco-mongole vor marca pe termen lung imaginarul teologico-politic. Relativ devreme după căderea Constantinopolului, ţarul începe să se înţeleagă pe sine drept noul împărat, apărător al ortodoxiei, lider al Bisericii, răspunzător doar în faţa lui Dumnezeu. Statul rus se transformă în sectă. Catolicii şi evreii sînt interzişi în această „A Treia Romă“. Nobilimea tătară (şi „metodele“ ei) sînt integrate în ierarhia societăţii ruse. Ivan cel Groaznic va marca, va înfricoşa şi va inspira pe termen lung elita şi societatea: măceluri demente în numele credinţei, ideea mandatului mesianic de a răspîndi ortodoxia în toată lumea, absenţa noţiunii de „individ“, „drept“, „lege“. Este şi perioada în care apare noţiunea de „Sfînta Rusie“.  

Epoca lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a lansează vocaţia imperială şi adaugă ceva nou în configuraţia imaginarului naţional: ceea ce cu altă ocazie, Besançon numeşte „beţia hărţii geografice“, iar Cioran – convertirea infinitului în categorie politică, justificarea expansiunii tocmai în numele spaţiului imens deja deţinut. Prin simplul fapt că e cea mai mare ţară din lume, Rusia naşte astfel şi o formă deosebit de gravă a fascinaţiei expansiunii spaţiale. 

Dosarul slavofilismului este dezvăluit în punctele esenţiale. Pentru Gogol, Rusia, deşi înapoiată, săracă, disperată, are vocaţie globală, religioasă, care va lăsa neamurile uimite (Suflete moarte). Ţarul, pentru Gogol, e noul Moise, chipul lui Dumnezeu pe pămînt. Ţarul e Iubire. Este consacrat şi clişeul despre Marta catolică, ce se pierde în muncă şi nu îl contemplă pe Domnul, şi Maria ortodoxă, smerită, simplă, cufundată în lumina Taborului. Dostoievski atinge o extremă prin identificarea figurii lui Iisus Hristos cu cea a poporului rus (iar într-un eseu din 2002 – „Dostoievski“, Besançon se întreabă dacă nu cumva scriitorul falsifică identitatea Mîntuitorului, inspirîndu-se din reducţionismul hristologic practicat de Renan, Hegel sau Wagner, Omul-exemplar ce vine să împlinească aspiraţiile angoasate ale unui secol al mitologiei naţionaliste sau prometeice, în vreme ce referinţele la identitatea substanţială a lui Iisus cu Dumnezeu Tatăl, rolul său central în istoria Israelului şi a întregii lumi sînt, în mod straniu, rare sau inexistente). „Cred în Rusia“, se aude în Demonii, în vreme ce un contemporan, Tiutcev, lansează afirmaţia reluată şi de Vladimir Putin: „În Rusia nu poţi decît să crezi.“ Totul în Rusia este sfînt: samovarul, mesteacănul, cojocul ţăranului, basmaua femeii – pămînt, popor, biserică, ţar se contopesc într-o singură unitate ce trebuie să excludă alteritatea: ateii, evreii, socialiştii, masonii şi, mai ales, catolicii. Rusia e inefabilă: obiect al credinţei, sursă de melancolie, realitate care nu poate fi înţeleasă sau schimbată prin categoriile raţionaliste ale Occidentului.  Besançon vede bine că, în final, şi curentele care contestau slavofilismul dominant nu reuşesc să iasă din logica acestei teologii politice, ba chiar ajung să o confirme. Narodnicismul de sorginte socialistă exaltă virtuţile unei fantasmagorice obşti săteşti din vechime şi pretinde că a găsit reţeta pentru a o reconstrui în viitor. Michelet: „Rusia ne spune azi: eu sînt creştinismul. Mîine ne va spune: eu sînt socialismul.“ Comunismul anexează, în mod firesc, narodnicismul, creează un partid-stat sacru, cu o „liturghie“ şi o „dogmă“. Lenin – crede

Besançon – reacţionează „ruseşte“ la marxismul reformat european: prin schismă. Secta mesianică a comunismului era gata pentru proiectul transformării lumii.  

Cred că, într-o primă grilă de interpretare, cazul Rusiei poate fi văzut ca o formă extremă a derivei teologico-politice despre care a scris, de pildă, Eric Voegelin. El vorbeşte despre o „decapitare a lui Dumnezeu“, operată de gîndirea politică la începutul modernităţii, şi de o deplasare o obiectului veneraţiei dinspre transcendenţă înspre imanenţă, o învestire a istoricului cu un nucleu mistic. Naţiunea, rasa, clasa sînt principalele obiecte ale idolatriilor moderne, iar eschaton-ul capătă o explicită nuanţă socio-politică, ce reclamă mijloace violente pentru concretizare. Nemulţumirea faţă de structurile istorice contemporane sau simplul plictis provocat de „ordinea burgheză“ alimentează, înăuntru sau afară, imaginea unei Rusii sfinte, revoluţionare, sălbatice sau conservatoare, care poate împlini aşteptările unui public visător. Dar este această fascinaţie un fenomen strict modern? De unde vine, exact, acest „dor“? 

În opinia mea, aici întîlnim un fenomen care interoghează însăşi esenţa civilizaţiei creştine. Căci avatarurile imaginarului despre Rusia se înscriu într-o lungă altă serie de proiecţii care se nasc din antinomia fundamentală a creştinismului: deja… nu încă. Ea este expresia caracterului istoric al revelaţiei, rezultat al tensiunii inaugurate de pretenţia radicală a inaugurării unei împărăţii în lume prin evenimentul Hristos, o împărăţie care însă aşteaptă o desăvîrşire istorică şi cosmică, la sfîrşitul timpurilor. Civilizaţia creştină se naşte astfel sub semnul naraţiunii despre întregul cosmos creat prin Cuvînt, lumea a cărei transfigurare a început deja prin Întrupare şi Înviere, şi care aşteaptă Parousia.  

Cu alte cuvinte, cultura europeană se va clădi şi va oscila în jurul cîtorva naraţiuni fundamentale şi, pentru unii, contradictorii: lumea nu e divină, dar reflectă în mod analogic strălucirea Creatorului său. Ea este însă tulburată de rău, o dezordine misterioasă care, în mod normal, duce natura şi istoria către anihilare. Fiecare cultură are o istorie aparte, dar toate sînt sortite pieirii. Doar una dintre aceste istorii se descrie pe sine ca fiind „a mîntuirii“, centrul tuturor celorlalte, sacrament al salvării definitive. Prin ea, întreaga istorie capătă un sens. Analogia descrisă mai sus îşi capătă expresia concretă prin întrupare şi înviere: natura şi istoria sînt asumate, fără a fi anihilate, în trupul glorificat al lui Iisus din Nazaret. Această asumare îşi aşteaptă însă desăvîrşirea eshatologică. Răul a fost învins, dar continuă să distrugă suflete şi civilizaţii. Lumea a fost golită de zei, este desacralizată (căci secularizarea începe, de fapt, cu creştinismul), dar continuă să provoace uimire, melancolie, speranţă, groază. Demonii care, în imaginaţia iudaismului şi a creştinismului primar, populau spaţiul dintre cer şi pămînt, sînt înfrînţi, dar continuă să „cearnă suflete“. Idolatria e condamnată, dar continuăm să învăţăm că totul are un sens providenţial: natura, sexualitatea, iubirile, tradiţiile, culturile, naţiunile, evenimentele globale. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3,16), dar acelaşi autor scrie, în altă parte: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sînt în lume.“ (1 Ioan 2, 15) Lumea e bună, dar căzută. Împărăţia a venit, dar nu încă.  

Cazul descris mai sus nu are loc întîmplător în civilizaţia creştină. Căci numai într-un cadru mental format secole la rînd în orizontul aşteptării eshatologice şi al încărcării cu sens a istoriei se putea naşte o ideologie mesianică a naţiunii. Izolarea de Occident şi, în special, de scepticismul cu care magisteriul catolic a privit puterea politică (pe filieră teologică augustiniană, pe de o parte, şi după secole în care el însuşi se făcuse putere politică, pe de altă parte) a rupt echilibrul tensionat al lui „deja… nu încă“.  

Ar mai fi ceva: mistica naţionalistă este, cel mai probabil, expresia politică a unui sentiment nou în cultura europeană: melancolia spaţiului, ataşamentul faţă de un peisaj, fiorul specificităţii etno-culturale. Cazul Rusiei este, astfel, profund actual şi dă glas unei mişcări interioare ce sună astăzi familiar: ataşamentul înălţător/bolnăvicios faţă de o persoană, un loc, o amintire. Are acesta o istorie, este un fenomen modern? Este el o întoarcere a păgînismului, a idolatriei acum sublimate într-o producţie artistică rafinată? Este el o expresie a creştinismului care, deşi pretinde că a eliminat ataşamentul faţă de lucrurile acestei lumi, pare a repropune acest ataşament sub forma perspectivei analogice asupra fiinţei? Discuţia merită să fie continuată, căci un lucru e sigur: orice om are o „Rusie“ în inima sa.  

Alin Vara este student la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Cluj-Napoca.

Foto: wikimedia commons

Cea mai bună parte din noi jpeg
Am cîntat Go West la Moscova
Îmi tot fuge gîndul la fata deloc înaltă din Ucraina, care m-a oprit zîmbind pe holul Teatrului Bolșoi și mi-a făcut poze în timp ce imitam balerinele. Sper că va dansa toată viața, așa cum a visat.
Zizi și neantul jpeg
Balonzaid
Odată intrată în grupul de școlari și protejată de el, din potențială Scufiță Roșie deveneai pitic.
965 18 Adina jpeg
Pisicile și oamenii lor
Așadar sînt foarte mulți oameni care se adună în jurul acestor pisici ale nimănui – de la cei cărora „li se face milă”, ca mie, și se îndură să adopte, la donatori, la oengiști și la doctori.
965 19 Stela jpg
„Vizitatorii vin la MARe ca să se simtă bine, nu ca să își îndeplinească o îndatorire” – interviu cu Erwin KESSLER, directorul MARe/Muzeul de Artă Recentă –
Vizitatorii vin la MARe ca să se simtă bine, nu ca să își îndeplinească o îndatorire, o corvoadă culturală, din spectrul instruirii obligatorii.
p 20 WC jpg
Despre Marin Tarangul: cum începe lectura
Despre Marin Tarangul a scris Andrei Pleșu două propoziții care m-au făcut să nu mă las pînă nu îl citesc în întregime.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Francisc și Clara
Într-o istorie a prieteniilor spirituale, Francisc și Clara au o întîietate necontestată.
640px Bucharest city jpg
Zgomotul curățeniei
Dacă ne uităm în Planul de acțiune pentru aglomerarea București disponibil pe versiunea veche a site-ului Primăriei Municipiului București, observăm că măsurile sînt direcționate către zgomotul generat de traficul rutier, feroviar (tren, tramvai), aeroportuar și industrial.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O cercetătoare vorbește despre emoțiile animalelor și spune că cimpanzeii sînt capabili să se împace după ce au avut o dispută. Asta schimbă cu totul perspectiva asupra semenilor noștri care rămîn supărați ca văcarul pe sat.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.

Adevarul.ro

radu hossu 1 jpg
Un brașovean transmite zilnic de pe frontul din Ucraina. Cum îi ajută pe ucraineni
Radu Hossu a renunțat la liniștea căminului pentru prezența pe linia frontului din Ucraina. Brașoveanul a strâns și peste 150.000 de euro, bani cu care a cumpărat hrană și echipamente pentru ucraineni.
Alexandru Rafila - final stare de alertă - 8 mar 2022 / FOTO Inquam Photos / Octav Ganea
Alexandru Rafila: O combinație între SARS-CoV-2 și virusul gripal este posibil să circule
În iarna aceasta, o continuare a evoluției virusului SARS-CoV-2 împreună cu virusul gripal ar putea circula mai intens în această iarnă, a afirmat miercuri ministrul Sănătății, Alexandru Rafila.
bank
O nouă bancă de stat se înființează în România. Câciu: Va deveni operaţională peste 12-18 luni
Guvernul aprobă miercuri hotărârea privind înfiinţarea şi funcţionarea Băncii de Dezvoltare, a anunţat premierul Nicolae Ciucă, la începutul ședinței de Guvern.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.