Interferenţe – interviu în festival cu George BANU

„Am fost foarte plăcut surprins cînd astă-vară am primit un telefon de la secretariatul Academiei Franceze care mă informa că mi s-a acordat marele premiu pentru difuziunea culturii franceze în lume. E prima dată cînd un român ia acest premiu – Marele Premiu al Academiei Franceze pentru Francofonie –, unul extrem de important, decernat acum pe 4 decembrie, într-o şedinţă solemnă, avîndu-i ca intervenienţi pe filozoful Jean-Luc Marion, Hélène Carrère d’Encausse şi pe Valéry Giscard d’Estaing, care e membru al Academiei Franceze desemnat să acorde această distincţie. E o distincţie simbolică, importantă, care cred că, nu numai pentru mine, dar şi pentru România e bine să existe, pentru că acum, în urma alegerilor, imaginea României a fost reevaluată şi se înscrie, în acest moment, în această mişcare de reabilitare a imaginii României pe scena europeană. Şi cred că, oricît de simbolic ar fi acest gest, în societatea de astăzi simbolurile sînt foarte importante. E o expresie franţuzească pe care eu nu o agreez şi care sună aşa: e un cadou simbolic. Păi, un cadou simbolic e mult mai important decît un cadou nesimbolic. Deci acest premiu e un cadou simbolic pentru mine, pentru România.“ – George Banu

Sînteţi consilier al Festivalului Interferenţe şi cel ce a adus, în ediţia actuală, o sintagmă fericită. Aşadar, „Mărturiile corpului“, temă generoasă, impunînd deja – la cîteva zile lungi de la debut, cînd ne-am propus un dialog după spectacol(e) – multe surprize, unui public cultivat.

Eu am indicat cîteva spectacole care mi s-au părut importante; primul este Duşmanul poporului de la Schaubühne, pe care, cînd l-am văzut, mi s-a părut ca fiind profund legat de fenomenul Roşia Montană; dealtfel, a fost şi argumentul principal cu care l-am convins pe Thomas Ostermeier să vină la Cluj, spunîndu-i că, dacă e un loc pe lumea asta unde problema poluării solului, problema manipulării informaţiilor, extrem de violentă şi de agresivă, sînt evidente, acest loc este aici; şi, într-un fel, gestul pe care l-au făcut aceşti mari actori, acest mare regizor care este Thomas Ostermeier, e unul foarte semnificativ de recunoaştere a concordanţei între problematica piesei ibseniene şi această luptă locală şi esenţială pentru Roşia Montană.

Trecînd prin fenomenologie, tema corporalităţii rămîne, în fond, o temă perenă în teatru şi în artele vizuale, nicicînd epuizată într-o formulă. 

E o temă eternă, Gábor Tompa, directorul festivalului, susţinea acest lucru; şi în direcţia acestei problematici a corporalităţii se va prezenta, în încheierea festivalului, un spectacol extrem de important pe care l-am propus tot eu, al Teatrului Zar, un spectacol mistic, unde, într-adevăr, totul se joacă pe expresia corporală, fizică, primordială, a actorilor. Problema corpului în teatru e esenţială în măsura în care, cînd a apărut cinematograful, motivaţia pentru care teatrul putea să existe a fost tocmai prezenţa corpului. Corpul există peste tot, şi în cinematograf, şi în diverse alte domenii, dar aici este prezenţa corpului care vorbeşte.

Problema corpului se pune şi în artele plastice – aşa cum a demonstrat Gábor Tompa în expoziţia de la Muzeul de Artă din Cluj, al cărui curator este –, atît în pictură, dar mai ales în sculptură. Soţia mea (Monique Borie-Banu, n.r.) lucrează de ani de zile, şi tot nu mai termină, o carte extrem de pasionantă, despre raportul între actorul de teatru şi artele plastice, pentru că motivul sculpturii a preocupat pe foarte mulţi oameni de teatru revoluţionari, nu pe regizori-interpreţi, oameni de teatru care aveau o viziune asupra acestei arte, printre cei mai reprezentativi rămînînd Grotowski, ale cărui poziţii utilizate pentru Prinţul Constant sînt direct împrumutate din sculptura religioasă poloneză. Cei care vin acum sînt continuatorii lui Grotowski, ei animează şi conduc Institutul Grotowski din Wroclaw. Jaroslaw Fred e inspirat direct din Grotowski, propunînd un fel de teatru hibrid între dans, cîntec şi statualitate, să spunem.

În calitate de colaborator al festivalului – cum vă place să vă prezentaţi –, dacă ar fi să faceţi o radiografie a programului în care începem să ne integrăm ca participanţi, ce socotiţi a fi distinctiv aici…?

Este o programare de foarte înalt nivel, cu nume cunoscute şi necunoscute, e un echilibru greu de păstrat într-un festival, fiindcă, dacă vii numai cu nume cunoscute, nu ai nici o surpriză, dar şi cu nume cunoscute ca Pina Bausch, ca Thomas Ostermeier, şi grupuri mai puţin cunoscute, ca Babilonia, grupul lui Jaroslaw Fred, între ele aflîndu-se acest personaj tipic pentru regiunea noastră, marele coregraf Josef Nadj, care este şi ungur, şi sîrb, şi franţuz. El e o încarnare a spiritului european şi întreţine o relaţie privilegiată cu Gábor Tompa; îşi prezintă aici ultimele două spectacole şi o expoziţie. Cred că, într-un fel, festivalul e o oglindă a tendinţelor actuale din teatru, dar şi a anumitor date ale identităţii regionale. E prezent şi un regizor ungur de la un teatru din Serbia, care face un spectacol la Teatrul Kosztolani Dezso, Roses/Trandafirii, e deci o anumită pepinieră a acestei regiuni, valorizată de festival, şi alături de toate acestea sînt, bineînţeles, Ostermeier, Pina Bausch, un amestec interesant de artişti care vin din zone diferite, nu doar pentru spectacole masive, ci şi pentru mici eseuri, mici schiţe. Eu cred în determinismul zonei culturale, pentru că nu se poate face teatru la fel – deşi acum planetarizarea există – într-o regiune marginală din Serbia şi într-o regiune marginală din Italia. Şi faptul de a întîlni regizori pe care nu-i cunoaştem, venind din aceste regiuni, poate fi o decepţie sau o revelaţie. Un festival e interesant şi revelează nume noi, indiferent dacă aduce mari succese sau nu. Interesul provine şi din acest sentiment, acest simţ al descoperirii.

Cred că demn de atenţie e faptul că festivalurile româneşti, fie cel de la Bucureşti sau cel de la Sibiu, spre deosebire de festivalurile occidentale, sînt deschise culturii teatrale. Dacă în alte locuri, în Europa, la Edinburgh, la Avignon, nu vedem decît spectacole, aici au loc conferinţe, proiecţii video; într-un fel, varietatea manifestărilor e specifică acestor festivaluri. La Cluj, de exemplu, este expoziţia formidabilă pe care a organizat-o Gábor Tompa cu Călin Stegerean, împreună cu scenografa Carmencita Brojboiu, la Muzeul de Artă, expoziţia de fotografii a Mihaelei Marin, proiecţii de film Pina Bausch sau Pippo Delbono, sau sesiuni de autografe; deci nu sîntem legaţi de opera teatrală stricto sensu, ci sîntem implicaţi într-o constelaţie teatrală, fapt care îmi place foarte mult, o constelaţie a practicii şi a culturii teatrale reunite – chiar dacă vine puţină lume, asta contează în mai mică măsură, cei interesaţi nu pot fi dezinformaţi, apoi totul depinde de ei, ceea ce contează e că toate aceste tipuri de manifestări culturale sînt integrate în festival.

Poate e cumva consecinţa nevoii de informare, expresie uneori a lipsei de informaţie, a nevoii de comunicare.

Cred că ceea ce spuneţi e o formă optimistă, foarte mulţi din tînăra generaţie nu mai resimt nevoia de informare şi mai ales nu mai resimt nevoia de a-şi extinde cîmpul cunoştinţelor. La Bucureşti, eu am ţinut nişte conferinţe, la care, cu o singură excepţie, nici un coleg nu venea la Academia de Teatru şi Film, eu nu spun că acele conferinţe ale mele sau cele susţinute de Monique Borie erau extraordinar de interesante, dar erau cel puţin originale. Aici, cîţiva tineri cu care am vorbit mi-au zis că ei nu au timp să-l asculte pe Thomas Ostermeier pentru că aveau lecţia de sport. Şi nici n-au venit. Deci, asta înseamnă că nici dorinţa lor nu era foarte puternică şi, mai ales, că apetitul lor de revoltă era foarte mic. Ei spuneau – profesorul ne impune să venim la lecţia de sport. Dar profesorul nu e Stalin. Dacă vrei să-l asculţi pe Ostermeier, nu te duci la lecţia de sport. De aceea cred că se face mult în direcţia tinerei generaţii, dar, din păcate, atracţia pentru cultură e din ce în ce mai diminuată, în numele altor valori. Poate sînt eu reprezentantul unei viziuni mai arhaice asupra teatrului, dar rămîn uimit că, la Cluj, avînd ocazia să-l asculţi pe Thomas Ostermeier, nu te duci pentru că ai lecţia de sport. Nu e un dispreţ pentru sport, dar există obligaţia de a avea priorităţi. Prioritatea era, de această dată, conferinţa lui Ostermeier, ora de sport se repeta şi săptămîna viitoare. Un filozof mi-a spus că societatea noastră va fi asemenea societăţii medievale – barbarie în jur, şi în mijloc oaze de cultură. Festivalul e o oază de cultură. În rest, ora de sport.

Festivalul Internaţional de Teatru „Interferenţe“ a avut loc la finalul lunii noiembrie, La Teatrul Maghiar de Stat Cluj.  

a consemnat Valentin DUMITRESCU

Foto: Biro Istvan, Johan Persson