Grotowski şi apostolii

Ce ar fi fost Iisus fără apostoli? Erou cu posteritate moderată, dispersată, controversată. Ei i-au asigurat şi persistenţa legendei şi difuzarea gîndirii, căci actele sînt, cert, esenţiale, dar totodată vorbele care le însoţesc le fac să dureze, să se difuzeze, să se constituie în referinţa mitică. Ce ar fi fost Iisus fără apostoli?... Ce ar fi fost Grotowski fără apostoli? – această întrebare mi-am pus-o în decembrie, la Pontedera, acolo unde îşi are sediul Centrul de lucru ce-i poartă numele, unde colaboratorii şi prietenii de altădată s-au reunit cu ocazia apariţiei în italiană a textelor sale. Texte uitate, regăsite, discutate, dar de acum încolo accesibile. Iată o carte esenţială, ce refundamentează legenda lui Grotowski şi permite „apostolilor“ ce eram noi, cei reuniţi acolo, să-i conserve memoria artistului, să o restituie şi să o comunice tinerilor prezenţi. Adunare mistică, mi-am spus, privindu-ne, şi tocmai de aceea unică, fără de seamăn, adunare în preajmă de Crăciun, ale cărui rezonanţe pătrundeau în Teatrul Era, creat şi condus de Roberto Bacci, cel care l-a „salvat“ pe Grotowski. Cel care transformase în anii ’60 scena modernă, graţie unor opere exemplare,

, părăsise teatrul ale cărui limite le atinsese şi îşi abandonase ţara în stare de asediu sub ameninţarea rusă. Generalul cu ochelarii negri, Jaruzelski, conducea Polonia şi îi restituia dureros vechiul statut de „martir al Europei“, de Crist rănit, crucificat... Grotowski o părăsea refugiindu-se departe în America, la Irvine, acolo unde un universitar devotat, Robert Cohen, îl primea şi îi construia o „iurta“, un edificiu de lucru, marginal, artizanal, aşa cum şi-l dorise. Acum cîţiva ani l-am vizitat şi, uimit, am admirat capacitatea lui Grotowski de a concepe un spaţiu „european“ în inima Floridei; el, străinul, îşi delimita un teritoriu propriu şi concepea un adăpost pentru aventura pe care o angajase. Acolo, emigrantul polonez se refugiase... dar prea departe, prea inaccesibil, prea lipsit de Europa, el îi resimţea nostalgia. Ea îi lipsea, şi Roberto Bacci l-a invitat la Pontedera, liber de orice constrîngeri, permiţîndu-i să-şi formuleze noul program cu serenitate şi calm, în acea instituţie toscană ce de atunci încolo îi va servi drept celulă monastică marelui ermit. Istoria rămînea departe, obstacolele culturale fuseseră depăşite, şi Grotowski, singur, în prezenţa asistentei sale devotate, Carla Pollastrelli, a constituit la Pontedera o echipă, a scris texte – pe unele le-am retranscris eu însumi –, şi-a elaborat proiectul de a dezvolta practici corporale anonime, bazate pe reînvierea unor vechi tradiţii, al căror expert unic devenise. El nu mai căuta „actorul“, ci „performerul“, cel care se împlineşte prin explorarea propriilor resurse fizice şi sonore, cel care regăseşte puterile fizice, originare, ale omului. Pontedera a fost mînăstirea grotowskiană care, rareori, îşi deschidea porţile pentru invitaţi privilegiaţi. Amintirea vizitei mele acolo rămîne definitivă. Sala cu cele două etaje, parchetul ceruit, strălucind ca o marchetărie italiană, masa lui Grotowski, retras, tăcut, într-un colţ, vocea unei actriţe vietnameze, exerciţiile... un ritual laic! 

Grotowski la Pontedera era asemeni călugărilor ce, în China, se retrăgeau în munţi ca semn al nemulţumirii faţă de exerciţiul puterii la curtea imperială. Ei nu interveneau în pratica politică, dar prin absenţa lor, îşi exprimau rezerva, îşi afirmau distanţa şi se retrăgeau în singurătate. Într-un fel, Grotowski îmi apărea ca marele revoltat marginal, a cărui intransigenţă ne invită să privim critic teatrul timpului nostru, cerîndu-ne să nu i ne dedicăm fără rezervă, să nu-i admitem limitele. Pontedera a fost deşertul lui Grotowski, care uneori îşi reunea acolo „apostolii“. Ei, doar cu acordul său, puteau vorbi altundeva despre ce au văzut... şi cînd a trebuit să o fac, la Bouffes du Nord, Grotwski nu mi-a spus decît atît: „Georges, nu uita că e important pentru mine!“ Cîtă responsabilitate în aşa de puţine cuvinte! 

Azi îi regăseam pe prietenii de altădată, ne recunoşteam, dezbăteam, şi, într-un fel, contribuiam la prezervarea „mitului“ acestui personaj unic, retras într-un modest apartament în Toscana, printre cedrii şi ruine. Îi resimţeam în secret prezenţa ce plana pe umărul meu... îi auzeam vocea şoptită, mă consolam simţind că nu l-am pierdut. Şi, fără îndoială, nu eram singur. Teatrul are nevoie de asemenea fidelităţi, căci acolo unde operele dispar, singuri „apostolii“ le atestă persistenţa şi le asigură supravieţuirea. E ceea ce făceam împreună, fără zel sectar, pentru tinerii care ne ascultau intervenţiile sau erau martorii polemicilor bizantine ce se iscau. Ce ar fi rămas din Grotowski fără „noi“ – dar „noi“ cît de rătăciţi am fi fost fără „el“? Egal necesari unii altora... aceasta-i definiţia iubirii. 

Dar Pontedera şi liderii aleşi de Grotwski însuşi, Thomas Richards şi Mario Biagini, îşi au ca dublu o contraputere ce se reclamă şi se bazează pe referinţă la începuturi, aceea a activităţii teatrale împlinite la „laboratorul“ din Wroclaw, condus azi de Jaroslaw Fret şi Monika Blige. Acolo, Grotowski a lucrat, acolo a trăit şi acolo l-am întîlnit prima oară, acolo i s-a tipărit, recent, ansamblul integral de texte. E cea de-a doua ramură, originară, unde se reunesc apostolii polonezi, în timp ce la Pontedera, italienii au prioritatea. Pînă şi această diviziune instituţională, reluînd opoziţia Bisericii Catolice şi Ortodoxe, ne confirmă importanţa pentru Grotowski a familiilor de discipoli care şi-l dispută şi, astfel, îi întreţin aura. La Wroclaw domina figura lui Ludwik Flaszen, „Mefisto“ recunoscut şi apreciat în tinereţe de Grotowski, în timp ce la Pontedera, animatorul este Thomas Richards, „moştenitorul desemnat“. 

Printre apostoli există o ierarhie şi, evident, cei care se detaşează sînt Peter Brook şi Eugenio Barba. Grotowski, cînd îl întrebam care e distincţia între ei, îmi răspundea: „Cu Eugenio nu vorbesc decît despre teatru, cu Peter – doar despre viaţă.“ Apoi pe „scara sfinţilor“ intervine comunitatea fidelilor polonezi, Osinski, Kolankiewicz, sau cea a italienilor, Renata Molinari, Marco De Marinis – cu fiecare din ei discut, şi ei mă recunosc ca aparţinînd „familiei“, dar fără a mă asocia Estului sau Vestului, Poloniei sau Italiei. Şi astfel îmi salvez libertatea. 

De Grotowski am fost apropiat – lui, artist care mi-a iluminat noaptea, lui îi rămîn fidel. Şi, aşa cum îi mărturiseam prima dată, mă lupt să caut vorbele care-mi permit să vorbesc despre el. Nu e uşor. Restitui fragmente de viaţă, evoc fraze de neuitat sau discuţii nocturne. Fără a mă dedica „glosei“ teoretice a apostolilor, îmi scriu astfel propria „evanghelie“ apocrifă! Şi am sentimentul de a nu-l trăda.

P.S. Recent, a apărut la Editura Nemira un volum original, reunind texte ale lui Grotowski din diferite perioade ale biografiei sale artistice. O carte complexă, care restituie „complexitatea“ celui care a „crezut“ în teatru şi în puterile sale de regenerare. Merită citită ca o mărturie „legendară“.  

Livada de vişini, teatrul nostru