Dublul divorţ al politicii în România
Europa – spunea recent Zygmunt Bauman – este prizonieră între putere şi politică. În opinia sociologului polonez, ceea ce diferenţiază această criză de precedentele este tocmai divorţul dintre politică şi putere, accentuarea, într-o lume post-westphaliană, a interdependenţelor transnaţionale şi a deficitului democratic. Din aceeaşi perspectivă, Alexander Bard şi Jan Söderqvist, analizînd scăderea continuă a participării electorale, arată că nu dezgustul faţă de neseriozitatea politicienilor este principala cauză, ci conştientizarea, de către alegători, a faptului că puterea este în altă parte, nu la cei pentru care se presupune să se voteze.
În România, adaptînd, aş vorbi despre un dublu divorţ al politicii: divorţul de responsabilitate şi, mai ales, divorţul de putere. Este interesant să explorăm resorturile acestor fenomene.
Ce-ar mai face politicienii dacă s-ar limita, în campaniile electorale, la a promite ceea ce pot face şi ar renunţa la marile narative ale progresului pentru toţi? Ce-ar mai avea parlamentarii de spus dacă n-ar mai promite drumuri, podeţe şi cămine culturale – altfel, lucruri pe care doar administraţia locală le poate face? Ce s-ar mai auzi dacă din discursul politic ar dispărea miile de kilometri de autostradă, scăderile de TVA şi CAS, măririle de pensii şi salarii, sau finanţarea educaţiei şi a sănătăţii cu neverosimile procente din PIB? Este, poate, în esenţa meseriei de politician să inspire şi să mobilizeze, printr-o relaţie aproximativă cu realitatea şi ambiguă cu populismul, dar o limită trebuie să existe.
În România, campaniile electorale devin un divorţ furios de responsabilitate, o variantă „demo“ a unei ţări în care nu vom trăi niciodată. Criza nu a făcut decît să trezească la realitate şi să adîncească această ruptură. În dorinţa de fi prezent, de a comunica, de a-şi mobiliza baza electorală sau a arăta o nouă aventură politică pentru cei dezamăgiţi, populismul cuminte al lui „de toate pentru toţi, fără număr“ este asumat. Programul electoral propriu-zis funcţionează doar pentru a neutraliza o zonă de discurs – îl ai, nu interesează pe nimeni; nu îl ai, se revoltă romanticii spaţiului public. Dovadă că astăzi, la peste jumătate de an de la preluarea guvernării, nu mai face nimeni bilanţul celor 135 de promisiuni cu care USL venea în octombrie. Mai rău, la un an de la preluarea puterii, preşedintele francez Hollande a arătat cîte dintre cele 60 de promisiuni din 2012 s-au realizat (7 îndeplinite, 52 în curs de realizare). Pîndit de irelevanţă, exerciţiul nu pare a-l ajuta pe liderul socialist, dacă ne uităm la scăderea continuă a susţinerii sale publice.
Responsabilitatea este abandonată, în era în care, pentru a face profit politic, trebuie să generezi atenţie. Timpul scurt al politicii predispune la senzaţionalism şi sound bites. Dacă dilema este între a fi responsabil şi a fi citabil, atunci ea este foarte uşor de depăşit. În vremea interesului marginal pentru politică, a nucleelor dure de votanţi, ca ţintă privilegiată a eforturilor de comunicare, pe nesimţite, ca la notar, politicianul se desparte de responsabilitate.
Divorţul de responsabilitate pre-alegeri este însoţit, post-alegeri, de adevărata bubă a politicienilor şi a partidelor de astăzi – divorţul de putere, înţelegînd, prin putere, capacitatea de a mobiliza resurse şi decizii pentru schimbări structurale care să aibă efecte pozitive asupra unor categorii largi de populaţie. Se naşte un cerc vicios în care divorţul de putere îl explică pe cel de responsabilitate şi invers. Cîtă putere au, de fapt, aleşii, de a duce la îndeplinire proiectele faraonice de dezvoltare din oferte electorale frumos colorate? Cît decide Guvernul şi cît decid FMI, Comisia Europeană, pieţele financiare, investitorii străini, SUA, Merkel, licurici mai mari sau mai mici? România ca o colonie – percepţie accentuată public şi mediatic în timpul şi după evenimentele din vara trecută – funcţionează ca alibi pentru politicieni, între momentele bine dozate comunicaţional, de atotputernicie şi dumnezeiat.
Divorţul de putere, cu suişurile şi coborîşurile lui, cu momente de resemnare şi cu altele de cocoşism, este, poate, insuficient vizibil, pentru că managementul declinului se face profesionist. Dar semnele dezvrăjirii sînt la tot pasul. Le vedem în graficele încrederii în personalităţile publice, cu eroi precum Arafat, la 70%, şi cu majoritatea politicienilor zbătîndu-se între 15 şi 30%. Le vedem în opţiunea pentru manageri privaţi în companiile de stat, pentru a pune capăt corupţiei şi politizării păguboase. Politicul se retrage, dă vina pe manageri privaţi, pe companii de recrutare, pe administratori judiciari, pe FMI şi pe Comisia Europeană. Scuza este primul pas către irelevanţă.
Există un singur mod al politicienilor de a arăta că împăratul nu e încă gol; el înseamnă cucerire politică a statului, politizare şi lipsirea de conţinut a instituţiilor. Mai simplu spus, partidul ocupă statul. Miza sînt zecile de miliarde de euro în achiziţii publice. Dacă urmăriţi recentele modificări ale legii achiziţiilor publice sau dacă auziţi de cele 700 de milioane de euro pe care le avem de returnat la Bruxelles pentru atribuiri ilegale, înţelegem de unde vine toată bătălia din jurul subiectului. Achiziţiile publice sînt ultimul bastion de putere al politicienilor, o chestie de execuţie, nu de viziune.
Viziunea, cea certată cu responsabilitatea, este doar înainte de alegeri, în „programele“ pe care le cere toată lumea, pe care nu le discută nimeni, fie pentru că ele sînt prea greu de înţeles, fie pentru că provin dintr-o filozofie de guvernare care, de la Nietzsche încoace, este depăşită (considerînd schimbarea ca pe o excepţie, nu ca pe o constantă a guvernării). Există elemente obiective şi subiective ale divorţului. Politologul francez Bernard Manin spune că, dacă programele ajung să fie rapid invalidate de realitate (gîndiţi-vă doar ce spunea G.W. Bush că va face în campania din 2000, şi ce a ajuns să facă după 11 septembrie!), în momentul cînd votăm, ar trebui să evaluăm caracterul candidaţilor. Să îi judecăm nu după ce vor să facă – o iluzie, o împăunare cu ceva ce nu le aparţine: puterea –, ci după cum sînt, după capacitatea de a acţiona în momente-cheie.
Puterea politicienilor devine, deci, extrem de limitată, identificabilă doar pe segmente mici – că e vorba de virgule şi amendamente, de lucruri extrem de tehnice şi greu de înţeles pentru public (şi pentru parlamentari, dovadă că peste 90% din ce adoptă legislativul vine de la Guvern). Cînd apare cîte un prilej pentru a-şi flexa muşchii, politicienii sînt pe baricade. Aşa se şi poate decripta marea horă naţională stîrnită în jurul independenţei energetice. E pe cît de rar, pe atît de puţin credibil cuvîntul „independent“ în vocabularul nostru politic.
Nu e doar banal, dar şi fals să continui discursul general despre politicienii-balauri cu şapte capete, alfa şi omega răului din România. Altele sînt realităţile şi trebuie privit către fenomenele structurale, precum dublul divorţ al politicului de responsabilitate şi putere. Altfel, ţineţi minte, cu cît mai multe ştiri despre politicieni ca „puternici ai zilei“, cu atît sînt ei mai fericiţi – povestea lor continuă. Cînd înjuraţi un politician, el se bucură. Cînd îl ignoraţi, lumea lui se cutremură puţin. Pentru cei sătui de politicieni, acesta este marele proiect, poate utopic – să-i deconspirăm în limitarea lor, să-i transformăm în funcţionari politici, din sperietori în actori ai unui entertainment de un alt fel. Şi, cel mai important, să vedem unde e puterea, unde se iau deciziile, şi să forţăm fuziunea cu responsabilitatea. Dacă politica e în divorţ, atunci să forţăm o nouă nuntă între putere şi responsabilitate! Nu e uşor, dar e un proiect pentru cine nu vrea să se predea.
Foto: L. Muntean
