Colecţii şi cabinete de curiozităţi

La muzeul din Poitiers a avut loc o expoziţie ce a reînviat cu deosebit succes un dispozitiv repertoriat, dar azi uitat, acela al „cabinetului de curiozităţi“. Acesta s-a constituit într-o figură mentală ce se defineşte prin aglomerarea dispersată de obiecte, acumularea fără aparent principiu de ordine; pe scurt, constituirea unui ansamblu general perceput ca eteroclit. La origine, primele cabinete erau asimilate unor microcosmosuri în care proprietarii ca şi vizitatorii descopereau expresia concentrată a macrocosmosului cu toată varietatea lui: insecte şi scoici, şerpi şi pietre, toate reunite în acelaşi loc şi supunîndu-se unui principiu constant, horror vacui, acela al ororii de vid, căci aici, pe pereţi, nimic nu rămîne neocupat şi, uneori, pînă chiar şi pe tavan sînt agăţaţi peşti, reptile, lilieci. Există însă şi cabinete intelectuale ca acelea ale ducelui de Urbino unde, într-un spaţiu complet închis şi decorat cu marchetării elegante, se disting imagini de mari savanţi sau figuri alegorice, cărţi de bibliotecă, instrumente geometrice. Cabinetul e o chilie ce reuneşte însemnele culturii, proprii unei epoci seduse de cultură. Alte cabinete ce se disting prin multiplicitatea obiectelor răspundeau şi acestei dorinţe implicite a omului de a călători, căci acolo sînt conservate mărturii ale unor expediţii exotice, semne venind din teritorii necunoscute, mesaje ajunse de dincolo de orizont. Girafe şi indieni, negri şi săgeţi înveninate. Cabinetul devine atunci un fel de imago mundi ce permite cuiva să facă turul lumii, într-o vastă cameră privată. Mai tîrziu, cabinetul îşi va diminua resursele imaginare, pentru a reuni suma exponatelor ce definesc o ramură şi un domeniu ştiinţific. Dimensiunea sa suprarealistă se atenuează sau chiar dispare, pentru a-l converti în laborator coerent sau, mai tîrziu, în muzeu patrimonial. Cabinetul s-a impus, dincolo de varietatea exemplelor, ca un omagiu adus spiritului uman, a cărui putere Renaşterea o recunoaşte şi o salută.

Toate aceste cabinete, pe care, la Poitiers, fascinat le vizitez, au o origine şi o identitate. Cabinete constituite în timp, fruct al unei pasiuni individuale, rezultat al unei dorinţe obsesisonale ce, împreună, conduc la împlinirea unui fel de „instalaţie“ arhaică, instalaţie ce nu-şi rezumă existenţa la o viaţă de om, căci creatorul său o transmite şi familia o moşteneşte de-a lungul mai multor generaţii. Cînd linia ereditară se stinge, cabinetul sfîrşeşte în proprietatea marilor biblioteci italiene sau a unor reputate colecţii publice. De la personalizarea iniţială la anonimizarea finală: cabinetul supravieţuieşte ca o operă ce traversează timpul.

O variantă înrudită a acestui model o reprezintă „cabinetele de pictură“ pe care le-am descoperit acum cîteva decade la Madrid. Acolo, zeci de pînze sînt expuse pe toată întinderea pereţilor şi se prezintă ca un rezumat al artei plastice exersate la un anumit moment istoric: aici pictura e la apogeu şi astfel se impune celebrul motiv al „picturii în pictură“, minuţios studiat în ultimul timp. Cabinetele de pictură s-au impus ca tradiţie iconografică identificabilă graţie abilităţii unor artişti virtuozi, fără personalitate asumată, artişti înzestraţi cu o extraordinară disponibilitate mimetică. Ei execută tablouri unde plăcerea provine tocmai din posibilitatea de a explora un mic muzeu personal, redus la proporţiile unei pînze ce reuneşte portrete şi naturi moarte, cavaleri, nuduri… Dincolo de diversitatea lor ludică, ceea ce le defineşte e prezenţa umană. Cabinetele de curiozităţi se constituie în ansambluri autonome unde autorul nu se expune şi obiectelor le lipseşte referinţa la o fiinţă vie; în schimb, în cabinetele de pictură regăsim, de fiecare dată, un grup de privitori, un pictor, un colecţionar. Ca în acest tablou pe care l-am găsit şi l-am cumpărat într-un talcioc, unde, singur, izolat, cineva a cărui funcţie nu ajungem să o definim se constituie în centru, în jurul căruia sînt dispuse pînzele savant distribuite. O antologie de pictură. Cine e el? Nu contează, căci ceea resimţim e satisfacţia bucuriei sale de a se regăsi printre picturi. De a trece de la una la alta, de a se rătăci, de a călători dedicîndu-se unui antecedent al „zapping“-ului actual. Satisfacţia nevrotică de a schimba canalele e reziduul banalizat al diversităţii cabinetelor de pictură de altădată. Aici focalizarea e exclusă, ca şi fidelitatea, don juanism al privirii. Cabinetul reuneşte – pentru a-l parafraza pe Leporello – mille tre opere!

Acestor modalităţi de aglutinare fără principiu selectiv explicit li se opun plicticoasele colecţii monomaniace: colecţii de linguriţe sau de maşini de scris, de cutii de chibrituri sau de maşini în miniatură, de dopuri sau de carafe. Colecţia se organizează sub autoritatea unei dorinţe obstinate şi unice, aceea a colecţionarului ce-şi afirmă astfel identitatea şi… arbitrariul. Decizia îi e explicită, el nu se rătăceşte, ci respectă o alegere inţială, drastică şi imperturbabilă. Nici o diversiune, nici un accident: mereu, mereu „linguriţe“ sau „cuţite“. Dar, totodată, asemenea colecţii capătă un sens subversiv, căci colecţionarul îşi afirmă independenţa personală faţă de sistemul de valori instituţional, general acceptat. Colecţionarul extravagant îşi asumă astfel singurătatea, dar, totodată, şi autoritatea. El se refugiază pe o insulă al cărei autor şi proprietar este: colecţia. Ea e securizantă, cu repere precise şi opţiuni durabile, distinctă de aglomeraţia cabinetelor lipsite de ordine şi lizibilitate.

La un moment dat, m-am lăsat pradă acestei tentaţii de „colecţionar“, dar ea era impregnată de o dispoziţie cehoviană. Progresiv, am constituit un modest cabinet de curiozităţi a cărui motivaţie internă o cunoşteam şi ea mă seducea, căci ceea ce colecţionam erau obiecte vechi ieşite din uz, obiecte care şi-au pierdut rostul şi care, astfel reunite, reînvie, în intimitatea casei, o lume, o societate, un alt timp. Toate dispărute. Mici carnete de bal cu nume înscrise pe foile îngălbenite, piepteni în miniatură pentru aranjatul musteţelor, binocluri ce-mi evocau romanele teatrale, de la Balzac la Tolstoi, călimări ambulante pentru scriitorul public de iarmaroace, ceasuri minuscule… mă situam astfel la intersecţia între cabinetul de curiozităţi şi colecţia extravagantă. Între ele două...

Recent, „instalaţia“ de la Luvru propusă de Wilson, în expoziţia sa, afirmă o similară incertitudine, căci regăseam într-un imens spaţiu privat – desemnat ca atare, căci un pat gigantic domina centrul sălii! – obiecte descoperite în călătorii, urme fetişizate ale unor prieteni celebri – John Cage, Andy Warhol – dar, totodată, spaţializarea savantă a obiectelor le punea în valoare şi evita sentimentul irespirabil produs de oroarea de vid, proprie cabinetelor de curiozităţi. Wilson dispunea materia disparată a unui cabinet conform logicii stricte a unei colecţii.

Colecţia afirmă o identitate adultă, cu tot ce produce ea, uneori, ca rigiditate; cabinetul de curiozităţi, dimpotrivă, se afirmă ca fiind în căutarea unei identităţi. Dar, dincolo de diferenţe flagrante, cabinetul şi colecţia seduc, în mod distinct, e drept, prin faptul că fiecare, în felul său, se constituie în autoportet al posesorului de obiecte disparate sau strict selecţionate. La Poitiers ori la Luvru, în Spania, în faţa cabinetelor de pictură, sau, modest, în biroul meu, am sfîrşit prin a asimila aceste experienţe unui panteism cultural. Colecţionarul, ca o divinitate laică, se diseminează în colecţie. Şi totodată, discret, se semnează.

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).