Experienţa întunericului

Întunericul, la teatru, e o experienţă unică. Întunericul se prezintă ca o experienţă şi de aceea se aseamănă cu muzica ce e, spune un recent specialist, „experienţă“. Muzica şi întunericul nu spun nimic, nu au discurs, dar, dincolo el, furnizează datele unei experienţe „artistice“. Recent, întunericul a învăluit scenele Europei, ca şi cum, după gloria luminilor şi a imaginilor, ni se propune confruntarea cu această soluţie ultimă, excesivă, această confruntare cu o scenă care ne solicită altfel decît odinioară, care ne confruntă cu o „noapte“ a teatrului, complex elaborată. 

Oare azi, cînd marile oraşe au domesticit noaptea, cînd luminile o temperează şi reclamele o poluează, regăsirea întunericului nu capătă şi un sens polemic? El odihneşte şi invită la întîlnirea cu sine pe fond de uitare a „societăţii spectacolului“, cum spunea Guy Debord. El e o invitaţie, un apel la monolog, monolog de spectator în parte izolat de vecinii săi şi totodată reconfortat de „adevărul“ obscurităţii: ea nu e joc, nici disimulare, ea e un context comun. Întunericul nu e evocat ca în roman, nici expus ca într-un tablou – el se constituie în „experienţă“ dublă, căci, spre deosebire de cinema, aici, actori şi spectatori sînt în acelaşi timp reuniţi într-un prezent comun. Prezentul nopţii. Al nopţii ca un „principiu de adevăr“ în ficţiunea teatrului. 

Recentele spectacole ce l-au convocat confirmă o veche convingere, ea îşi are originea la Wagner şi, cîţiva ani mai tîrziu, cinematograful îşi fundamenta apariţia pe o lege de recepţie: în întuneric, o sursă de lumină atrage ochiul, îl captivează şi îl solicită. Wagner a stins lumina în sală pentru a acordă prioritate scenei, cinematograful a admis că un ecran luminos exercită efecte magnetice pentru o sală redusă la obscuritatea integrală. Întunericul focalizează privirea. O invită la concentrare, apel la descifrare în noapte a ceea ce se percepe dificil şi apelează la vigilenţa ochiului. Spectatorul sau adoarme, sau se converteşte în paznic mai atent că nicicînd al scenei. 

Recent, un prieten, Patrice Martinet, care conduce teatrul Athénée, m-a invitat insistent la un spectacol Beckett, semnat, am aflat apoi, de un vechi asistent al lui Walter Asmus. El îi cunoştea aşteptările şi, mai mult ca oricînd, le-a respectat. Spectacolul, interpretat de o actriţă genială, Lisa Dwan, reuneşte trei texte:

Opţiunea întunericului se impune aici ca un imperativ dat prealabil: nici o lumină, nici indicaţii pentru ieşirile de ajutor, nici ecran pentru subtitrarea textelor, noapte completă. Noapte plină, noapte de reconciliere cu singurătatea şi totodată noapte socială: sîntem într-o sală. Pe scenă, survin ici şi colo imagini parcă sculptate, celebra „gură“ ce pronunţă textul din

o siluetă fantomală în

, un fotoliu cu basculă în

. Fragmente de lume. Şi, în acelaşi timp, cuvintele lui Beckett răsună cu o precizie unică – fiecare se distinge şi se înscrie într-o veritabilă succesiune muzicală. Poate pentru că nu-l înţelegeam, structura ritmică şi accentele sonore căpătau valoarea unei bucăţi de Bach. Percepţie de veghe în noapte. 

Cîteva zile mai tîrziu, răspundeam unei invitaţii amicale şi mă duceam la Le Mans, unde François Tanguy a recuperat o veche clădire industrială abandonată, La Fonderie, şi a convertit-o într-un fel de falanster artistic, de utopie concretă unde actorii trăiesc, prospectează şi creează, unde spectatorii îşi găsesc refugiu: un loc devenit mitic. Un grup cunoscut condus de Martine Venturelli şi Riwana Mer propune, de ani de zile, spectacole ce se derulează în întuneric. Acolo am asistat la o reprezentaţie revelatoare:

… titlul are o legătură „sonoră“ cu „pontaj“, deci cu accidentele inimii, cu consecinţele infarctului. Privim şi scrutăm noaptea din secretul căreia se detaşează imagini disparate, stranii şi, în adevăratul sens al cuvîntului, „enigmatice“, imagini de corpuri şi obiecte fragmentare. Le urmăresc şi resimt satisfacţia unei extinderi a propriului univers, a unei explorări imaginare, a unei confruntări cu necunoscutul. Apoi, din cînd în cînd, se aud în şoaptă cuvinte îndepărtate, abia perceptibile, murmure ce tulbură discret tăcerea totală. O invitaţie la voiaj, un voiaj ce captivează prin revelaţii imprevizibile. Şi acolo, în noapte, se impune o senzaţie onirică, de incertitudine şi vis. Un vis cu ochii deschişi, dar care respectă ordinea şi logica fragmentară a visului. Sclipiri şi chipuri, corpuri înstrăinate, mîngîieri sonore – o lume nocturnă, unde raţiunea îşi pierde certitudinile şi misterele se întrupează. Nu înţelegem nimic, dar resimţim totul. Dar nu acestea sînt tocmai datele ce definesc o… experienţă! Cei care nu cred în puterea viselor n-au acces la o asemenea „experienţă“. Pe mine, însă, m-a eliberat. Acest grup ar putea spune, parafrazîndu-l pe Cioran, „noaptea ne curge în vene“. 

În această „călătorie pînă la capătul nopţii“, cum ar spune Céline, un ultim episod:

de Maeterlinck, pusă în scenă de Denis Podalydes. După plecarea lui Brook, acum, pentru prima oară regăsesc spiritul acestui teatru pe care şi-a depus pecetea, Les Bouffes du Nord. Nu un spectacol cu toate ingredientele teatralităţii, ci o rătăcire în noapte pe urmele copilului mort, Tintagiles. Vocile se aud, cuvintele sînt perceptibile, dar totul pare a veni de altundeva… din altă lume. Tintagiles e reprezentat de o marionetă cu chipul impersonal, dublată vocal de un abil manipulator, în timp ce cele două personaje feminine se înrudesc prin voce şi siluete, toate acoperite de negru. Negru pe negru… lumina pătrunde econom pentru a degaja un colţ de scenă pe care, privindu-l, îmi amintesc o oază de lumină care se detaşa într-o celebră

a lui Caravaggio. Puţinul care se distinge în obscuritate capătă o rară intensitate. E ceea ce rezistă nopţii. Dar aici, intuiţie subtilă, muzică, îndeosebi un violoncel, se constituie în partener discret şi omniprezent. O muzică ce reverberează ca un ecou ce traversează profunzimile întunericului. O „experienţă“ comună. Voci şi sunete reunite, ce nu capitulează complet şi, pentru că rezistă nopţii, ne permit nouă, în sală, să le urmăm calea. Şi astfel să ne constituim într-o pasageră comunitate nocturnă. 

Revenind acasă, mi-am deschis cartea

(Editura Nemira) şi am revizitat nopţile picturii, pentru a continua întîlnirea cu nopţile scenei cu care, recent, m-am confruntat. Şi astfel, graţie întunericului, o artă „lumina“ o altă artă. Iar noaptea devenea clară.  

P.S. Ca o confirmare a acestei seducţii recente exercitată de „întuneric“, merită amintită şi o reprezentaţie la care nu am asistat, dată la Conservatorul din Paris în martie 2015. Ea a suscitat reacţii perplexe sau… entuziaste. 

Livada de vişini, teatrul nostru

Foto: G. Venturelli