Islamul politic - lovit în Turcia, rănit în Egipt

Căderea preşedintelui egiptean Mohamed Morsi a fost determinată de un număr de protestatari mult mai mare decît cel care l-a alungat de la putere pe preşedintele Hosni Mubarak, în primăvara lui 2011. Mubarak era un „fiu“ al armatei, Morsi – un reprezentant al „islamului politic“. Imediat după primele manifestări ale fenomenului care a primit numele de „Primăvara arabă“ sau „trezirea arabă“, mişcările islamiste au părut principalii cîştigători ai căderii regimurilor autoritare din regiune, fără să fi avut un rol în catalizarea protestelor.

Pur şi simplu, în haosul firesc care a urmat, mişcările islamiste, reformate rapid în partide politice, erau singurele forţe recognoscibile pentru populaţie, în necunoscutul de după căderea regimurilor. În competiţia cu bătrînele partide de opoziţie, compromise prin lipsă de dinamism şi coabitare cu regimurile autoritare, dar şi cu noile partide, pline de oameni „vechi“, formaţiunile islamiste au înregistrat victorii electorale zdrobitoare. În plus, islamul politic părea să răspundă atît cerinţelor democratice, cît şi nevoii – specific regionale – ca religia, islamul să aibă un loc respectat în spaţiul public.

Islamul politic şi lecţia Morsi

Cu ochii spre Turcia considerată democratică, dar şi islamică, noua ideologie – „islamul politic“ – părea să fie soluţia. În timp, preocuparea excesivă pentru „islam“, mai mult decît pentru „politic“, şi ineficienţa economică au şubrezit imaginea de salvatori pe cai albi, a partidelor de sorginte islamistă. În Egipt au avut loc proteste în mod constant faţă de diversele iniţiative legale cu tentă ideologică islamistă, dar lovitura cea mai grea dată islamului politic a venit din Turcia, prin protestele izbucnite în piaţa Taksim. A fost primul verdict negativ dat, din stradă, islamului politic. Un verdict clar, fără dubii privind posibile nemulţumiri economice, în Turcia cea cu creştere economică, fie ea şi încetinită, în comparaţie cu Europa chinuită de criză.

În Egipt, situaţia e diferită. E adevărat că protestatarii au invocat ca motiv de înlăturare a lui Morsi tendinţele islamiste şi autoritare ale preşedintelui şi partidului său, dar principala cauză a fost neputinţa islamiştilor de a include în decizii şi alte forţe politice, şi de a atenua – măcar, dacă nu rezolva – problemele economice grave ale Egiptului. E drept că nimeni nu putea face miracole în doar un an, cît a avut la dispoziţie preşedintele Morsi, care, pe bună dreptate putea invoca „moştenirea grea“ a regimului Mubarak, în timpul căruia economia egipteană a fost sufocată sub corupţia endemică şi sub numărul tot mai mare de angajaţi în sectorul public, pentru a trata artificial lipsa locurilor de muncă. O mică dovadă despre economia egipteană profund bolnavă este idealul pe care mi l-a mărturisit o femeie egipteană analfabetă, care îşi trimite cu religiozitate copiii la şcoală, „ca să ajungă funcţionari“. Dar preşedintele Morsi şi partidul său au fost acuzaţi că nici nu s-au preocupat prea mult de economie, fiind interesaţi, mai degrabă, să facă legislaţie mai „prietenoasă“ cu şaria şi să controleze administraţia prin oameni proveniţi din Frăţia Musulmană.     

Pe motive economice ori ideologice, e clar însă că, după Turcia, odată cu Egiptul şi, mai nou, şi în Tunisia – odată cu crearea „Rebeliunii tunisiene“, pe model egiptean (e drept că e vorba de un Tamarod tunisian ceva mai timid) –, islamul politic a primit lovituri grele, în urma cărora va fi dificil să mai proiecteze imaginea strălucitoare din 2011. Pînă şi formaţiuni politice ori mişcări islamiste egiptene sau străine, mai radicale decît Frăţia Musulmană, s-au speriat de strada egipteană şi l-au îndemnat pe Morsi să asculte cererile populare, chiar dacă au calificat intervenţia armatei ca ilegală. Îmbătat de succesul post-alegeri, islamul politic egiptean nu a ştiut să comunice suficient cu partidele din opoziţie şi cu societatea civilă, nu a ştiut să le includă în procesul de luare a deciziilor şi nu a ştiut să împartă responsabilitatea. Morsi şi partidul său, ca reprezentanţi ai islamului politic, au încercat să îşi consolideze puterea, nerealizînd că, de fapt, se izolează ca singurii vinovaţi în caz de eşec, mai ales economic. O colaborare cu opoziţia l-ar fi ferit pe Morsi de căderea abruptă. Tocmai această neputinţă pune sub semnul întrebării capacitatea islamului politic. E drept că nici opoziţia politică egipteană nu a fost tocmai dinamică, nu a ţinut în şah puterea islamistă, iar în cazul votului asupra Constituţiei, marcată de influenţe şaria, opoziţia a preferat să boicoteze referendumul, în loc să ceară ca oamenii să spună „Nu“. Aceleaşi partide de opoziţie sînt elementul slab şi de acum înainte, după căderea lui Morsi. Nu opoziţia politică l-a alungat pe Morsi, ci strada şi societatea civilă, de care s-au lipit convenabil şi partidele din opoziţie.

Miracolul Tamarod

Pînă acum, în Egipt, Frăţia Musulmană era percepută ca singura organizaţie capabilă, printr-o reţea extrem de bine pusă la punct, să aducă oameni la urne, să coaguleze marşuri, să organizeze o masă de presiune populară. Iată că Tamarod – campania „Rebeliune“ împotriva preşedintelui Morsi şi a islamului politic – a strîns peste 22 de milioane de semnături, cu nume şi numere de cărţi de identitate. Tot Tamarod a scos în stradă milioane de oameni, în tot Egiptul urban. Tamarod s-a format pe structura mişcării Kefaya, activă încă din timpul preşedintelui Mubarak, o mişcare cu membri de toate culorile politice, dar cu clare trăsături seculariste. În structura de bază a Tamarod se află şi mişcarea „6 aprilie“, cea care a organizat, prin intermediul reţelelor de socializare, o serie de greve care au dat emoţii mari regimului Mubarak şi care, în 2011, a şi catalizat primele proteste antiregim,  transformate, ulterior, în ceea ce a devenit „Revoluţia egipteană“. La aceste două mişcări s-au adăugat o multitudine de grupuri de tineret şi de organizaţii nonguvernamentale, multe active în Tahrir, în 2011. Această mare coaliţie de grupuri de societate civilă a reuşit să aducă în stradă mai mulţi egipteni decît în timpul revoluţiei care a dus la căderea lui Mubarak. Este un exemplu de organizare care probabil a luat prin surprindere Frăţia Musulmană, aşezată confortabil în imaginea sa de posesoare a unicei reţele sociale din Egipt. Evident că nu au lipsit acuzaţiile că Tamarod a fost ajutată din exterior şi de armată, inclusiv la capitolul organizare, însă, dincolo de asta, numărul de protestatari nu poate fi negat. Interesant este că cea mai mare parte a grupurilor din Tamarod s-au manifestat împotriva armatei, spre finalul lui 2011, şi au contribuit major la retragerea de la putere a militarilor şi la trecerea la un guvern civil. Acum, aceste grupuri din Tamarod sînt într-o alăturare probabil incomodă cu armata, un fel de pact cu diavolul. Rămîne de văzut cum vor reacţiona pe viitor organizaţiile din societatea civilă, faţă de armată. Deocamdată, armata pare să fi învăţat lecţiile lui 2011 şi a insistat ca în toate componentele politice şi administrative ale Egiptului post-Morsi să fie prezente aceste asociaţii. E de văzut dacă armata a învăţat, din lecţiile lui 2011, şi că nu are foarte mult timp la dispoziţie pînă cînd strada să se inflameze din nou sub presiunea divizărilor interne şi a economiei în derivă.

Lovitura militară

E drept că îndepărtarea lui Morsi poate fi catalogată ca o lovitură militară atipică; asta, însă, nu îi schimbă încadrarea, definiţia. Faptele, dincolo de diversele nuanţe, arată aşa: un preşedinte ales a fost îndepărtat de la putere, prin intervenţia armatei = lovitură de stat militară. Nuanţele arată aşa: un număr considerabil de egipteni a ieşit în stradă şi a cerut demisia preşedintelui, iar cum preşedintele nu a venit rapid cu soluţii mulţumitoare şi părea să recurgă la tergiversări, armata a intervenit pentru ceea ce nu putea face mulţimea, practic ignorată de preşedinte = lovitură de stat originală egipteană. E puţin probabil ca armata să nu sesizeze pericolul în care este acum, dincolo de declaraţiile de iubire care vin din strada încîntată de căderea lui Morsi. Ura cea mai mare vine din adoraţia cea mai mare şi, ca să nu se trezească şi ea contestată de populaţie, armata trebuie să se mişte rapid, să profite de valul favorabil, să creeze condiţii pentru amendarea Constituţiei şi pentru organizarea de alegeri prezidenţiale şi parlamentare. Un efort uriaş, într-o ţară pe măsură şi în condiţiile în care capacitatea partidelor politice este îndoielnică, dacă e să luăm în considerare parcursul lor de pînă acum. Chiar dacă armata este suficient de înţeleaptă să îşi dorească o plecare rapidă din primul rînd al scenei politice şi să lase locul unui guvern civil rezultat democratic şi curat din alegeri, există riscul ca partidele politice să nu se mişte suficient de rapid, nu doar din cauza lipsei lor tradiţionale de dinamism, ci şi din cauza diviziunilor profunde în Egiptul de azi. Va fi foarte greu ca multitudinea de grupuri să cadă de acord rapid asupra amendării Constituţiei, mai ales că sînt 35 de partide şi grupări în coaliţia fostă de opoziţie a Frontului Salvării Naţionale, care îl are ca lider pe Mohamed El Baradei (de altfel, departe de a fi foarte popular în stradă). În plus, organizarea de alegeri, într-o ţară cu 82 de milioane de locuitori, nu este deloc simplă. Mai mult, pentru ca de data aceasta să fie şanse de succes, e nevoie ca toate grupurile să fie incluse, mai ales Frăţia Musulmană, care, chiar dacă a primit o lovitură grea, are în continuare o bază largă de popularitate.

Viitorul Frăţiei Musulmane

O izolare forţată, în afara scenei politice, poate duce la radicalizarea Frăţiei Musulmane şi la retrimiterea ei în subteran, unde singura cale poate fi, din nou, cea a atentatelor. Armata şi procuratura au intervenit dur împotriva Frăţiei Musulmane. Preşedintelui Morsi, la ora la care scriu, i s-a oferit posibilitatea de a pleca din Egipt şi de a alege dintr-un număr de ţări, între care Qatar. Alternativa ameninţătoare pentru Morsi este judecarea pentru infracţiunea de a fi evadat, în zilele revoluţiei din 2011, din închisoarea în care regimul Mubarak îl trimisese. Însă ar fi în interesul armatei să evite rămînerea lui Morsi în Egipt şi un proces care să trezească noi controverse şi posibil reacţii dure ale Frăţiei Musulmane. În prezent, un număr semnificativ de membri ai Frăţiei Musulmane s-a ales cu mandate de arestare, la fel – o parte din conducerea organizaţiei şi a aripii sale politice a fost arestată sau reţinută, ba chiar s-a vorbit despre arestarea liderului spiritual Mohammed Al-Badie şi a lui Khairat El-Shater, principalul finanţator al Partidului Justiţiei şi Libertăţii. În paralel, Frăţia a rămas şi fără voce, prin închiderea canalelor egiptene islamiste de televiziune şi a agenţiilor de ştiri apropiate de Frăţie. Aşadar, asistăm la un asediu sistematic asupra Frăţiei Musulmane. Rămîne de văzut dacă e vorba doar de un avertisment şi de o măsură temporară pentru a asigura linişte, din partea Frăţiei, în perioada imediat următoare. Declarativ, Frăţia Musulmană a fost deja invitată de partidele foste de opoziţie să participe la noul efort de amendare a Constituţiei şi de organizare a alegerilor. Astfel, partidele seculariste încearcă, probabil, să evite greşeala islamiştilor, care au exclus orice alte forţe politice din procesul decizional. Evident că, cel puţin deocamdată, partidul islamist nu are cum să se grăbească să accepte, prin participare, ceea ce consideră o înlăturare ilegală a unui preşedinte ales prin vot liber şi direct. Cel mai probabil, vor mai urma proteste, organizate prin faimoasa reţea a Frăţiei Musulmane, şi nu este exlus ca protestele Frăţiei Musulmane să fie însoţite şi de violenţe. Ca să nu îşi piardă credibilitatea, Frăţia nu are cum să nu continue să protesteze, dar, pînă la urmă, foarte probabil, prin aripa sa politică, se va prezenta, aşa cum a făcut-o şi în vremea lui Mubarak, la alegeri şi va încerca din nou să obţină, la urne, dacă nu puterea, măcar o felie din viitorul sistem administrativ şi politic. Paradoxal, atît armata, cît şi Frăţia Musulmană au de demonstrat dacă au învăţat ori nu din greşelile trecutului. Aşa cum armata trebuie să nu întîrzie la putere şi să ofere un mediu favorabil includerii în luarea deciziilor a cît mai multor grupuri reprezentative pentru Egiptul actual, şi Frăţia Musulmană trebuie să înveţe să colaboreze cu alte forţe politice, dacă vrea să participe cu succes la viaţa politică. Însă nu e clar cum îşi va rezolva Frăţia Musulmană problemele şi diviziunile interne, acum accentuate de eşecul Morsi. Actuala conducere va fi cu siguranţă învinuită de pierderea puterii şi de stilul autoritar în care a condus mişcarea şi este de văzut dacă va fi un schimb de putere între generaţia mai tînără şi vechea gardă.

Carmen Gavrilă este jurnalist la Radio România Actualităţi. Cea mai recentă carte: Revolta Orientului (Polirom, 2013).

Foto: commons wikipedia