"Să îi modifici cititorului percepţia asupra vieţii" - interviu cu Javier CERCAS
La a 43-a ediţie a Tîrgului de Carte de la Bruxelles, desfăşurat în luna martie, Spania a fost invitată de onoare. Din delegaţia de scriitori iberici a făcut parte şi Javier Cercas, autorul romanelor Soldaţii de la Salamina (2001), Viteza luminii (2005), Anatomia unei clipe (2009) sau Legile frontierei (2012). În limba română a apărut cartea Soldaţii de la Salamina (Editura Humanitas), care a fost ecranizată în 2003 de către David Trueba.
„Probabil că e bun divertismentul, dar literatura poate genera şi altceva“
În mai multe ocazii, aţi afirmat că scriitorii speră să schimbe viaţa celorlalţi prin cărţile lor, afirmaţie care a fost confirmată şi de alţi autori. În ce fel speraţi să schimbaţi viaţa cititorilor?
Cred că este mai degrabă o ambiţie decît o realitate. Nu pot să spun dacă vreuna dintre cărţile mele va reuşi să schimbe viaţa altora, dar pot să afirm că există cărţi care mi-au schimbat viaţa. Evident că aspir ca, într-o zi, şi cărţile mele să îi transforme pe alţii, şi asta într-o manieră foarte simplă: modificîndu-le percepţia asupra lumii. Noi, cititorii, am avut cu toţii ocazia să experimentăm această evidenţă: am citit o carte mare şi apoi totul s-a schimbat.
L-aţi citat adesea pe Borges...
Da, sigur, Borges mi-a schimbat viaţa. Dar nu este vorba numai despre marii scriitori. Cînd sîntem tineri, posibilitatea ca ceva să ne transforme este mai mare. Sîntem inocenţi; aşadar, marile lecturi sînt lecturile adolescenţei, precum Borges sau Kafka. Însă ieri, în avion, am vorbit cu un prieten despre scriitorul american James Fenimore Cooper, un scriitor pe care astăzi nu îl mai citeşte nimeni. Cînd eram tînăr, Ultimul mohican sau Pilotul erau, pentru mine, cărţi extraordinare. Mihail Strogoff de Jules Vernes... wow... Una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit. În fond, cititorul ideal este Don Quijote sau Emma Bovary, ambii schimbîndu-şi vieţile datorită cărţilor. Sînt într-atît de ambiţioşi, încît vor să transforme în realitate ceea ce au citit. Asta e ideea: să îi modifici cititorului percepţia asupra vieţii. Este exact contrariul literaturii de divertisment. Probabil că e bun divertismentul, dar literatura poate genera şi altceva. Cunoaşteţi, poate, ideea lui Victor Şklovski, teoreticianul rus de la începutul secolului al XX-lea. El vorbea despre misiunea artei ca deautomatizare a realităţii. Trăim într-o manieră aproape automată. Montaigne spunea că „obişnuinţa şterge adevărata faţă a obiectelor“, pentru că nu mai sîntem atenţi la realitate, aşa cum e ea. Literatura ne poate obliga să vedem lucrurile ca pentru prima dată: realitatea fizică, dar şi pe cea psihică. Ambiţia scriitorului este să îl facă pe cititor să vadă lucrurile ca şi cînd ar fi pentru întîia oară.
„Personajele cărţilor mele sînt oamenii care spun nu“
Aţi scris adesea despre eroi. Care este identitatea eroului şi care este identitatea celui salvat de către erou? Cel care este salvat va trăi o modificare identitară?
Ziarul Le Monde i-a întrebat pe cîţiva scriitori care este cuvîntul cel mai important pentru ei. Este o întrebare stranie, aşa că am reflectat puţin. Pentru mine, cuvîntul cel mai important este nu. După Camus, omul revoltat este cel care spune nu. Cred că personajele cărţilor mele sînt oameni care spun nu sau care încearcă să spună, chiar dacă nu reuşesc. În Soldaţii de la Salamina, este evident. Este vorba despre un om care nu vrea să omoare un altul pe care nu trebuie să îl omoare. Aşa că spune nu. Protagonistul din Anatomia unei clipe nu acceptă să se arunce pe jos cînd putschiştii din 23 februarie i-o cer. Epigraful din Anatomia unei clipe este de Dante, colui che fece il gran rifiuto/„acela care pronunţă marele refuz“ – un epigraf valid pentru toate cărţile pe care le-am scris. Dar şi pentru situaţii mai recente: Dante vorbea despre Celestino V, care a refuzat să fie papă, întocmai precum Joseph Ratzinger. Există un poem al marelui poet grec Kavafis, al cărui titlu exact este „Che fece... il gran rifiuto.“ El spune: „Pentru toţi oamenii, vine vremea marelui Da sau a marelui Nu.“ Omul care spune „marele Da“ aparent se salvează, însă, în realitate, se condamnă. Omul care spune „marele Nu“ aparent se condamnă, însă, în realitate, se salvează. Aşadar, personajele mele sînt oameni care spun nu şi care, măcar din punct de vedere moral, se salvează, chiar dacă, din punct de vedere social, viaţa lor ia o turnură proastă. Omul care salvează viaţa altor oameni este o persoană care trăieşte obscur, fără mare lucru, dar el este salvat pentru că a spus nu. Însă poate că aveţi dreptate: se schimbă şi viaţa celui salvat. El vede ceva în acest act care nu îi aparţine şi care i-a redat viaţa, iar acest ceva îi schimbă modul în care percepe lucrurile. Îmi amintesc că, într-un interviu real, Sanchez Mazas, cel care a fost salvat de către soldat, spune că „acea clipă în care crezi că mori schimbă totul.“ E adevărat că, după război, Mazas a fost un om complet diferit, poate şi drept consecinţă a acestui act de graţie.
Există eroi şi în viaţa obişnuită?
Omul care spune nu în momentele care contează. Nu e uşor. Cînd sîntem tineri, nu prea putem spune nu. Vorbesc de acele momente serioase, cînd toată lumea merge într-un sens, iar cineva spune nu şi se întoarce în sens opus. De-asta sînt un pic mulţumit de mine însumi. Cînd a apărut ultima mea carte, în Spania era momentul marii explozii naţionaliste, cînd toată lumea susţinea independenţa, iar Spania reprezenta duşmanul. Am spus, atunci, că eu nu cred că e bine. Am spus, în acel moment, ceva ce nu fusese prevăzut.
„Nu scriitorul îşi alege subiectul, ci subiectul îl alege pe scriitor“
În cărţile dumneavoastră, vorbiţi adeseori despre război şi conflicte istorice. De ce alegeţi frecvent acest context?
Nu sînt prea sigur că eu sînt cel care îşi alege acele momente. Ştiu că sună un pic romantic, dar cred că nu scriitorul îşi alege subiectul, ci subiectul îl alege pe scriitor. Există subiecte care devin obsesii şi care au o legătură cu propria viaţă. În cazul meu, am scris despre Vietnam pentru că am mers în America, unde am cunoscut pe cineva care participase la acest război. Într-un anume sens, Vietnamul m-a ales pe mine. În momentul în care am început să scriu despre război şi despre subiecte – să spunem istorice, legate de război –, nu mai eram aşa de tînăr. Am început să îmi pun probleme legate de trecut pe la 37-38 de ani, cînd aveam eu însumi un trecut. Dar e adevărat şi că tot ceea ce are legătură cu războiul este pasionant. De mic citeam romane de război, despre momentele acelea în care oamenii ştiu cine sînt. În aceste momente de mare tensiune, în care îşi riscă viaţa, oamenii ştiu cine sînt. Atunci, sau în momentul marelui Nu. Literatura începe cu războiul. Iar oamenii iubesc războiul: aşa stau lucrurile. Oamenii l-au iubit dintotdeauna. Este ca un imens telescop prin care vedem natura umană cu trăsături mărite. Cine sînt eu? Omul are impresia că poate afla răspunsul în dragoste sau în război. Două chestiuni importante.
Purtăm războaie diferite astăzi?
Războiul e război. Eu nu cred în războiul cibernetic. Este o metaforă, nu un război. Ducem războaie economice. Ne place să spunem că trăim un al Treilea Război Mondial. Dacă e aşa, sînt foarte bucuros că e un război economic, pentru că celelalte tipuri sînt oribile. În plus, există un fel de fascinaţie în ceea ce priveşte generaţia mea – aş spune, mondială. Este prima generaţie care nu a cunoscut un război, între toate puterile din Europa. Toţi strămoşii mei au cunoscut războiul, cu excepţia mea. Este extraordinar. Poate că Uniunea Europeană a avut o contribuţie în povestea asta. Soldaţii de la Salamina vorbeşte, într-un fel, şi despre asta. E acolo un bărbat care crede că Războiul Civil este la fel de îndepărtat precum bătălia de la Salamina. După o scurtă investigaţie despre un mic episod din Războiul Civil, descoperă că trecutul este o dimensiune a prezentului şi că Războiul Civil este încă acolo. Pentru ţară, războiul e încă de actualitate. Există un fel de fascinaţie care a fost întotdeauna prezentă.
„Adevăratul sport european este războiul“
Tocmai aţi menţionat Uniunea Europeană. Ştiu că susţineţi această idee. Cum v-a convins această utopie devenită realitate?
O susţin deplin, aproape fanatic. Ieri, în timpul unei prezentări, am vorbit despre UE ca despre singura utopie rezonabilă pe care am inventat-o în Europa. Am creat multe utopii atroce, paradisuri utopice devenite infernuri reale. Dumneavoastră ştiţi prea bine, pentru că aţi cunoscut comunismul. Chiar dacă „utopie rezonabilă“ este, poate, un oximoron, există două tipuri de motive pentru a o numi astfel, motive pe care le uităm în mod constant. În primul rînd, ceea ce tocmai v-am spus. Sîntem prima generaţie care nu a cunoscut războiul. Americanii cred că sportul european este fotbalul, dar nu e corect. Adevăratul sport european este războiul. N-au existat două săptămîni în Europa fără război, fără ca europenii să nu se omoare unii pe alţii. Am început să învingem acest cancer al Europei care este naţionalismul, cu toate că el persistă încă în interiorul marilor state – spre exemplu, în Catalonia. Uniunea Europeană este singurul instrument pentru a termina odată cu naţionalismul şi cu războiul permanent. Apoi, este o utopie rezonabilă pentru că este şi singurul instrument cu care se poate lupta împotriva dictaturii pieţei, a marilor corporaţii. Iar, în cele din urmă, singuri nu însemnăm nimic – Spania, România, Germania etc. Nu însemnăm nimic contra Chinei sau a Statelor Unite. Singura cale prin care putem reprezenta ceva, prin care putem păstra lucrurile importante – democraţia, statul providenţial, toate acele lucruri care au făcut din Europa ceva extraordinar şi unic în lume – este Uniunea Europeană.
Nu vreau să spun că forma sa actuală este cea mai bună. Trebuie să fim critici, dar fără să distrugem ideea. Nu trebuie să revenim în trecut. În istorie este uşor să te întorci la trecut, dar este difícil să construieşti ceva.
„Scriu pentru a satisface diferiţii cititori din mine, cu speranţa că şi alţii sînt ca mine“
Ştiu că preferaţi să scrieţi în timpul zilei. Aveţi vreo rutină anume dimineaţa?
E foarte simplu: mă trezesc, iau micul dejun şi merg la birou, cam la 20 de minute de casă. A fost o schimbare foarte importantă să lucrez în afara casei. Şi apoi încep... Călătoresc mult, dar acasă procedez întotdeauna aşa. Cînd eram tînăr, credeam că viaţa unui scriitor are ceva special, dar, de fapt, este o viaţă foarte obişnuită. Sînt foarte sociabil, dar, în acelaşi timp, îmi este bine şi singur. Pot să stau singur destul de mult timp. Pascal spunea că toate catastrofele umane vin din faptul că nu ştim să fim singuri. Eu ştiu, şi îmi e bine şi aşa.
Ştiu că vă detaşaţi de lume cînd scrieţi, dar şi de presiunea de a trebui să confirmaţi succesul dvs. anterior. Totuşi, aveţi în minte un tip de cititor ideal?
Eu însumi.
Dumneavoastră?
Da, eu însumi. Este replica pe care a dat-o François Mauriac în momentul în care a fost întrebat cine ar fi vrut să fie. „Eu însumi“ – a spus. Mi-a plăcut mult. Iar cititorul meu ideal sînt eu însumi. Cînd eram mai tînăr, aveam un maestru, pe Joan Ferraté, şi adesea mă gîndeam la el cînd îmi scriam romanele, dar, de la un anumit moment încolo, am început să scriu pentru acest cititor atroce de exigent, pe care îl regăsesc în mine. Nu există „marele public“. Există doar cititori individuali şi fiecare dintre ei este diferit. Adesea, oamenii îţi spun: trebuie să scrii pentru marele public. Ce înseamnă asta? Eu nu scriu pentru marele public, eu scriu ceea ce scriu. Înainte de Soldaţii de la Salamina, numai mama îmi citea cărţile, dar, după această carte, mulţi oameni le citesc, şi chiar în mai multe limbi. Ce s-a schimbat? Nu ştiu, eu scriu exact la fel. Nu ştiu să scriu altfel şi nici nu vreau să o fac. Nu vreau să las să se înţeleagă că sînt narcisist. De fapt, sînt foarte orgolios şi un pic narcisist. Toţi scriitorii sînt narcisişti, dar nu asta e discuţia aici. Scriu pentru a satisface diferiţii cititori din mine, cu speranţa că şi alţii sînt ca mine.
Pentru final, am citit o frază într-unul dintre interviurile dvs. şi mi-a plăcut: „Principala noastră obligaţie este să protejăm întrebările de răspunsuri.“ Mai credeţi asta?
Da, cu siguranţă. De aceea cred în roman. Pentru că e vorba despre întrebări, nu despre răspunsuri.
a consemnat Olivia SGARBURĂ
