Artă şi alcool

Pe zidurile Luvrului, zilnic îl văd, se etalează imensul afiş al expoziţiei „Poussin şi Dumnezeu“ ce convoacă la dialogul pictorului clasic francez cu puterea supremă, el, care s-a confruntat doar cu Biblia şi Antichitatea. Pictor academic, pictor al valorilor unanim acceptate, pictor fără dramă, pictor ce se devotează peisajului pastoral sau perfecţiunii „albastre“ – nu îl iubesc, mai presus de toate, pentru motive ideologice! Un artist de curte, un artist oficial… atunci şi acum. Indiferent, îmi continui parcursul pe Rue de Rivoli pentru a mă îndrepta spre opusul lui Poussin, spre expoziţia a cărei publicitate am descoperit-o în subsolurile metroului, acolo unde-i era locul:  „Scursurile baroce“ („Les bas-fonds du baroque“). Astfel îl uit pe Poussin şi descopăr o altă lume. Subterană şi violentă, nicicum securizantă, o lume periculoasă, imprudentă. O lume plasată sub semnul lui Caravaggio, acest Marlowe al picturii. Că, la el, alcoolul şi sexul se aliază pentru a suscita conflicte periculoase, adesea rezolvate prin lovituri de cuţit. Arta acestor marginali e neliniştită, agitată, fără priviri spre cer, ci doar spre partenerii de petreceri. Cînd o admir regret că pictura e mută, că nu-mi parvin cîntecele şi strigătele deliranţilor servitori ai lui Bacchus pe care-l onorează efervescent, fără rezerve. O pictură a excesului! Cum va fi mai tîrziu cea romantică sau cea a unui Jackson Pollock sau Yves Klein. Dacă la Poussin peisajul e silenţios, aici cîrciumile sînt zgomotoase. Dacă la Poussin sîntem convocaţi la cultul zilei, aici pătrundem în agitaţia nopţii care eliberează şi înfierbîntă. Libaţiunile sînt şi protecţia inexistentă. Alcoolul e o armă contra neliniştii, un adjuvant al creaţiei! 

Expoziţia, scenografiată de un om de teatru rafinat şi preţios, Pier Luigi Pizzi, debutează printr-o prezentare turistică a Romei din secolul al XVII-lea, hartă cu biserici, palate şi pieţe, copii după statui antice – iată teritoriul nobil şi valorile sigure ale capitalei catolice! Acest preambul are ca motiv „pedagogic“ voinţa de a evidenţia contrastul între „hochkultur“ – „cultura înaltă“, cum spun germanii – şi cealaltă, subversivă, exersată de „scursurile baroce“, indiferente la orgoliul instituţiilor şi fastul ceremoniilor. Adevăraţi „border line“, ei se refugiază într-o lume proprie, opusă şi polemică. O lume inversă, unde ritualurile sînt carnavalizate şi monarhii „dionisiaci“ încoronaţi în contexte de acută ebrietate. Prinţi ai vinului însoţiţi de slujnici practicanţi ai aceluiaşi protocol. 

Ce se impune aici e dimensiunea colectivă, opusă solitudinii tradiţionale a artistului, căci pluralul comunitar domină şi permite această extraordinară exaltare a ambianţelor colective. Nimeni nu rămîne izolat, o energie nemăsurată e suscitată de aceste înlănţuiri de corpuri erotice, bărbaţi şi femei. De altfel, grupul îşi găsise o denumire conformă modului său de a se reuni: „stolul de păsări“ – dar păsări de noapte şi bandă de beţie. 

– aceasta le era denumirea flamandă, căci prezenţa masivă a artiştilor nordici a determinat succesul acestor bacchanale romane. În specialişti înveteraţi, ei le-au impus şi animat. Din Nord ei importă aici o scenă de gen ce le e proprie, scenă de tavernă, dar trupurile diferă, ele nu dispun de dimensiunea grotescă proprie şcolii flamande, ci se afirmă în splendoarea lor eroică, splendide corpuri latine agitate sub impactul alcoolului. Nordicii i-au antrenat pe italieni la beţie, iar aceştia, în schimb, le-au revelat un alt model fizic. Logodnă între plăcere şi artă! Cum să uit clipa în care, la aeroport, o actriţă norvegiană mi-a spus: „Vino la noi, să te învăţăm să bei“? Nordicii sînt experţi. Şi expoziţia o confirmă. 

Un flamand, Pieter Boddingh van Laer, un estropiat poreclit Bamboccio – maimuţoiul –, se va impune ca lider al mişcării ce îi va reuni sub o denumire comună, 

, pe colegii săi de confrerie şi de orgii. Bamboccio e un Richard al III-lea de cîrciumă. El domneşte peste noaptea Romei. Îi privesc îndelung portretul în această scenă de posesiune, sub impactul vinului şi al magiei căreia i se dedică. În transă, artistul aliază capul de mort, motiv privilegiat al vanităţilor, şi ustensilele proprii operaţiilor de vrăjitorie însoţite de o carafă de vin ale cărui efecte se identifică pe chipul său agitat. Pe marginile pînzei se observă, discret, ghearele demonului, căci pe pagina lizibilă e înscrisă precauţia „Demonul nu glumeşte“. Bamboccio se confruntă aici, înspăimîntat şi încîntat, cu noaptea Walpurgiei. 

Aceşti fanatici ai lumii de jos vor îndrăzni să submineze ierarhiile şi vor semna portrete de cerşetori şi marginali, tratate cu aceeaşi atenţie şi la dimensiuni similare acelora consacrate marilor demnitari romani. Elogiu implicit adus unor personaje ce astfel încetează să fie reduse la rolul de figuranţi pentru a deveni protagonişti pe scena plastică. E ceea ce va face şi Velázquez cînd pictează sclavi şi pitici. Alegerea motivului nu e inocentă, ea implică decizii şi polemici. Toţi îl respectă şi toţi 

îi pictează direct, după „natură“, pe aceşti călători fără domiciliu fix. Alegerea lor, ca şi tratarea, atestă noua demnitate ce le e acordată. 

Iată, îmi spun, un univers ce ignoră ordinea zilei şi eforturile muncii, căci aici ceea ce domină sînt, în permanenţă, manifestările incontrolabile ale iraţionalului. Prevederea viitorului, mascaradă curentă printre aceşti adepţi ai nopţii, jocurile de cărţi şi toate subterfugiile ce se termină prin conflicte asasine, iubiri ilicite, practici suspecte ca prostituţia sau degradante ca urinarea printre celebrele ruine admirate de Poussin, iată ce seduce la aceşti artişti nonconformişti. Un univers fără legi, nici norme, un univers secret unde plăcerea provine din transgresie. Şi din răsturnarea valorilor efectuată în comun sub efectul acestui drog antic, vinul, al cărui zeu, Bacchus, beneficiază de un adevărat cult căruia, fără nici o cenzură, „stolul de păsări“ i se consacră. Alcoolul, asociatul meu – repetă ei exaltaţi. Cîţi alţii nu se asociază aceleiaşi alianţe: arta şi alcoolul! Şi, în ciuda acestor libertăţi subversive, expoziţia insistă asupra succesului de piaţă al artiştilor cărora potentaţii epocii le cumpără pînzele şi le expun pe zidurile palatelor romane. Ca azi milionarii ce investesc în „street art“, această expresie a marginalilor actuali. Drogul a înlocuit vinul! 

Aceşti 

sînt născuţi din cometa Caravaggio. Ca el, ei mor tineri. Ei împărtăşesc aceeaşi noapte şi iubesc aceleaşi excese. Dar pictura le răscumpără excesele vieţii. Ce ar fi devenit ei fără ele? 

 Livada de vişini, teatrul nostru

Foto: G. Venturelli