Lumini şi umbre – cei doi Patapievici

Domnul Patapievici a conferenţiat la Cluj. Înţeleg că, în afara dialogurilor de la Librăria Humanitas Cişmigiu, dumnealui a apărut acum, în public, pentru prima dată după retragerea de la ICR. A venit în umbră, aş spune, şi a plecat după ce s-a luminat, a venit cu un chip şi a plecat cu altul.

Prima conferinţă a fost programată sîmbătă 26 octombrie la amiază, într-un loc fără rezonanţă, iar mobilizarea studenţilor, cărora le era adresată, în principal, a părut a fi inexistentă. A doua conferinţă a avut parte de ceva mai multă vizibilitate, de o altă organizare şi de un loc ales cu inspiraţie. Nu numesc cele două subiecte pentru că nu despre acestea vreau să vorbesc. Dar trebuie să spun că, atît cît am putut observa, comentariile presei după conferinţa din prima zi s-au redus la constatarea seacă „Patapievici nu mai face săli pline“. Apoi, tot atît cît am putut constata, comentariile după a doua conferinţă au lipsit complet. Iar acolo sala a fost plină.

Două observaţii se impun. Întîi, poate că dl Patapievici nu-şi mai doreşte săli pline, a şi declarat că nu va mai ocupa, în viitor, o poziţie de persoană publică, dar a surprins afirmînd că are marota dezbaterii publice. Din perspectiva unei persoane care s-a săturat pînă peste cap de efectele publicităţii, aceasta este o afirmaţie dincolo de care eu, unul, disting că saţietatea nu a ajuns, totuşi, la o exasperare finală şi îmi permit să salut această atitudine puternică.

A doua observaţie este una mai complexă. Înclin să cred că subiectul celei de-a doua conferinţe s-a potrivit mai bine pe profilul unui om care a citit imens şi care se află, datorită acestui motiv, în postura fericită de a avea o viziune despre viaţă, lume şi rost, construită pe filozofie şi ştiinţă, religie şi istorie, întîlniri providenţiale şi parcurs existenţial. Un asemenea om are ce să comunice celorlalţi, pentru că şi-a păstrat el însuşi capacitatea de a admira. Iar instrumentele pe care le posedă îl ajută să intre în dialog cu cei care îşi folosesc libertatea drept argument pentru neliniştea ideilor. Nu cred că e nevoie să vorbească unor săli pline, nu trebuie să fie adulat sau urît, nu foloseşte la nimic să fie comentat în fel şi chip. Aş spune că poate fi destul pentru o viaţă.

Numai că dl Patapievici vorbeşte aşa cum scrie, dumnealui fiind, în primă şi ultimă instanţă, scriitor. Îmi bazez această afirmaţie pe un comentariu al dlui Andrei Pleşu, care, confruntat cu solicitarea de a se identifica pe sine, spune că limpezimea ideilor în scris reprezintă maxima performanţă şi îl defineşte mai complet şi mai corect decît orice altă sintagmă. O carte îţi lasă libertatea să o cumperi sau nu, să o citeşti sau nu, să fii de acord cu ce cuprinde sau nu, să te laşi impresionat sau să nu fii de acord cu autorul. Ai tot dreptul să ignori o carte, dar nu-ţi foloseşte la nimic s-o scuipi. Din contră, dacă te irită suficient de mult încît să o citeşti, pînă la urmă s-ar putea să ai surpriza de a găsi acolo ceea ce nu te aşteptai. Pentru că în carte e ca în viaţă, trăiesc laolaltă, surprinzător de firesc, banalităţi şi excepţii, surîsuri şi tristeţi, îngeri şi demoni, adică lumini şi umbre. Spun aceste lucruri pentru că, ascultîndu-l pe dl Patapievici în ambele conferinţe, am avut sentimentul, la cea de-a doua, că citesc o carte. Mai mult, parcă asistam la scrierea ei, făceam cumva parte din atelierul unde se construia cartea. Singurul regret era acela că devenise imposibil să întorc cîte o pagină, ca să recitesc unele formulări, să reiau o idee şi să o pot gîndi, înţelege sau simţi mai bine.

Dl Patapievici a ales să vorbească în numele fatalităţii de a nu ne putea opune unei implacabile căderi şi a izbutit, fără să vrea, cred, să transmită descurajare şi zădărnicie. Şi-a dat seama de aceasta şi a simţit nevoia, în final, să sublinieze că nu a dorit să afişeze defetism, apoi chiar a dovedit acest lucru, găsind să opună neputinţei înseşi dialogul şi ideile. Şi dacă la acea primă conferinţă am ascultat vorbind un om umbrit din interior, în schimb, la a doua, aceeaşi persoană a scăpărat în bucuria inteligenţei. Pentru că s-a lăsat absorbit de lumina subiectului, cea din ochii Beatricei, sub care rigoarea matematică a demonstraţiei s-a aşternut simplu şi convingător, punctată cu cîte un zîmbet ori o interogaţie, care anulau ceea ce nu pricepeai imediat şi te făcea părtaş la concluzie. În puncte, linii, planuri şi volume, dl Patapievici a vorbit geometric, a demonstrat analitic, a invitat la admiraţie şi reflecţie.

La sfîrşit, cu impresia că tocmai citisem o carte, pe care o puneam deoparte ca să o reiau mai tîrziu şi să regăsesc în linişte anumite formule de cuvinte, m-am gîndit că gradele de vizibilitate ale dlui Patapievici, la Cluj, au fost două. O umbră şi o lumină, între care dansau graţioase griuri. Aproape că aş putea spune că am ascultat doi Patapievici.