Ionesco şi victoria dezordinii
Gábor Tompa, regizor familiarizat cu teatrul lui Beckett şi Ionesco, şi scenograful său Helmut Stürmer reiau la Teatrul Nottara spectacolul mai vechi cu Noul locatar realizat în Anglia şi invitat la Festivalul de la Sibiu, unde l-am văzut. De la debut, o cameră goală, redusă la volumul său, o pagină albă se prezintă spectatorilor ca un spaţiu prealabil al noului apartament. Noul locatar pătrunde energic în spaţiul pur şi elaborează planul dispunerii viitoare, trasînd diagonale imaginare, imaginînd un echilibru intern pe care-l asimilează cu satisfacţia legată de perspectiva de a controla organizarea încăperii. Entuziasmul îi e contagios şi programul – realizabil.
Da, nu ignor toate observaţiile privind riscurile identificării cu un personaj a cărui situaţie, la un moment dat, ne e familiară. Da, cunosc argumentele ce blamează o asemenea asimilare ca fiind străină artei, incompatibilă cu ceea ce presupune ea ca artificiu şi construcţie. Uneori însă, organic şi primitiv, protagonistul scenic ne apare ca dublu al spectatorului, nu al spectatorului în general, al unei epoci sau societăţi, ci al acelui spectator personal care sîntem, care sînt. Ca atunci cînd, instalat în primul rînd al sălii din Sibiu, am descoperit uimit pe „noul locatar“ asemeni unei imagini proprii, dublu al „noului proprietar“ ce recent devenisem şi, asemeni lui, tot atît de optimist. Apartamentul achiziţionat îmi apărea ca o posibilă, benefică ipostază a unui interior în sfîrşit ordonat. Şi, ca personajul ionescian, imaginam, la rîndu-mi, o punere în scenă dominată de un strict spirit de geometrie. Cum alţii se recunosc în Hamlet, eu mă recunoşteam în el! O simpatie, o intimitate se instaura între noi, proiectanţi ai unei ordini viitoare.
Însă după acest optimism prim, Ionesco desenează curba iremediabilă ce perverteşte programul iniţial prin inserţii de obiecte, prin improvizaţii nefericite sau aglomerări succesive. Urmărind evoluţia platoului, regăseam propriu-mi eşec, căci la mine acasă, de asemeni, se acumulau haotic obiecte şi măşti, amintiri din călătorii sau tablouri fără valoare. Eşecurile noastre se înrudeau şi decepţiile ne erau comune. Am împărtăşit acelaşi proiect şi ne regăseam în aceeaşi situaţie. Scena şi viaţa au coincis pentru mine, atunci. Această „identificare“ primitivă – m-am întrebat – nu produce oare un sens concret, material, ivit din asimilarea scenei cu viaţa, sens egal împărtăşit?
Teatrul se distinge de literatură – sursa de iubire şi totodată de neiubire! – prin inserţia unui actor, prezent, viu, între ficţiune şi realitate. El e un intermediar ce, uneori, furnizează elemente noi, inedite faţă de personajul pe care-l încarnează şi, totodată, înrădăcinează. Şi aceasta explică de ce, aici, dintotdeauna s-au produs efecte de identificare! Interpretul în alianţă cu personajul le permite: ei sînt doi, reuniţi! Efectul ce l-am resimţit la spectacolul lui Tompa se datorează totodată textului ionescian, ca şi prezenţei interpretului catalan. El exaltă cuvintele, le personifică şi mă conduce spre acea asimilare cu un personaj plasat într-o situaţie care atunci era a mea. Geniul scriitorului şi talentul actorului reunite transformau spectacolul pentru spectatorul ce eram în eveniment personal, dublu al aceluia biografic pe care de curînd îl trăisem. Acesta-i uneori meritul teatrului şi păcatul lui!
Ionesco şi spectacolul lui Tompa/Stürmer acordă o dimensiune parabolică situaţiei expuse. „Noul locatar“ e un utopist care imaginează lumea condusă după regulile spiritului, o lume supusă şi controlată. Dincolo de valoarea privată a naraţiunii, concluzia conduce la sensuri generale, umane, sensuri rebele, căci aici planurile se prăbuşesc şi rezultatele le contrazic. Mi-aş fi dorit şi eu un apartament zen, dar, inapt, am lăsat, ca şi personajul lui Ionesco, aluviunile să-l tulbure şi să-l dezorganizeze. Evident, aceasta produce, pe scenă şi în viaţă, un umor particular, umorul suscitat de contrazicerea planurilor iniţiale şi de instaurarea haosului ca ultimă concluzie. Însă, mai profund, Ionesco nu asimilează oare victoria dezordinii cu victoria vieţii, complexe şi multiple? Planurile stricte nu sînt – se întreabă el – o tentativă de a impune o ordine contra naturii? Expresia unei pulsiuni contrarii realului? Toţi marii dictatori se disting prin siguranţa cu care desenează contururile proiectelor desemnate şi garantează indefectibila lor împlinire! „Noul locatar“ aparţine acestei familii. Eşecul ultim e sinonim cu revanşa vieţii. Cea care a sancţionat toate utopiile politice.
Privesc în jurul meu, şi mormanele de cărţi, ziarele păstrate, relicvele salvate îmi apar ca o figură a dezordinii proprii, individuale, pe care speram să o depăşesc cînd mă mutam. Azi o privesc ca o asumare a proprie-mi identităţi şi îmi găsesc o confirmare în dezordinea absolută care domnea, de exemplu, în atelierul lui Francis Bacon. De aceea, fără îndoială, nu îl uit. Şi cum să uit, pe de altă parte, că Cioran, „écartelé“, sfîşiat, avea în apartamentul său din 21 rue de l’Odéon o cameră de lucru îngrijită ca o chilie, şi o alta, vecină, răvăşită ca el însuşi în timpul insomniilor. Un prieten mi-a spus, privindu-mi biroul, de pe pragul uşii: „Dacă tu te descurci în această dezordine nu-i nici o problemă.“ E ceea ce credea şi Ionesco cînd îi asuma victoria. Dezordinea nu îi sperie pe cei care o adoptă!
Există însă şi combatanţi victorioşi cărora ordinea le e indispensabilă, condiţie a creaţiei. Cehov e unul dintre ei: totul îşi avea locul său pe biroul lui! Ravel, de asemeni. Marele regizor Antoine Vitez, maniac al ordinei, refuza să intre în camera de lucru a scenografului său, Yannis Kokkos, invocînd „depresia care i-o producea dezordinea“. Familiile sînt distincte şi valorile le sînt proprii. Eu mă afiliez aceleia a lui Ionesco. Dar uneori mă consolez privind, dincolo de dezordinea aparentă, ordinea interioară instaurată de Brâncuşi în Atelierul său. Uniune a contrariilor. Atelierul, apartamentul, biroul pot fi asimilate unor fotografii de identitate.
Ordine – dezordine? Ce ne e necesar?
George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).
Foto: M. Marin
