Ce-i de făcut?

Există un fel de preocupare în societatea românească legată de drumul pe care ne aflăm şi de justeţea şi chiar legitimitatea pe care se bazează economia şi societatea libertăţii. Pe fondul pasiunii unice pentru politică, în mijlocul dezbaterii se cristalizează o idee extrem de periculoasă, cum că, plecînd de la direcţia greşită spre care ne îndreptăm, cineva ar trebui să facă ceva şi eventual să oprească acest drum printr-o mişcare radicală. Analogia cu fascismul sau comunismul se produce imediat. Titlul de mai sus nefiind ales întîmplător, n-aş fi abordat subiectul de faţă dacă această părere nu aş fi găsit-o, din ce în ce mai prezentă, şi în discursul elitei ştiinţifice şi de opinie. Chiar oameni cu un mesaj ascultat, ataşaţi, la un moment dat, de efortul de democratizare a lumii româneşti, au căzut într-un gen de „supărare pe sat“, şi se raliază unui discurs jenant, a cărui concluzie este aceeaşi: „nu avem destin“, „nu putem impune un model de democraţie în România“ şi „trebuie să facem ceva“. Ce să facem? Nu ni se mai spune clar. În nevroza care ne-a cuprins pe toţi, se construiesc tot felul de modele, care mai de care mai aiuristice şi mai elevate, în funcţie de creatorul lor. Pentru că pe toţi ne interesează soarta „ţărişoarei“, de la gospodina de la 3 (etajul!!!), pînă la elita de opinie, oameni bine pregătiţi, care circulă mult şi citesc mult. În mod invariabil, „proiectul de ţară“ al fiecăruia dintre noi începe cu expresia „dacă aş fi eu acolo“, pe care unii o spun cu atîta apăsare, încît ai crede că şi merită să fie „acolo“, şi se termină cu un şir de fantasmagorii, mai mult sau mai puţin false, de politică, economie, sociologie ş.a.m.d., în mijlocul cărora se află statul care trebuie să facă şi să dreagă. Există oameni care, necunoscînd puterea cuvîntului, vorbesc despre o „ruptură“, o „restartare“ sau despre „o nouă paradigmă de tip societar“.

Sigur că sînt multe de făcut, numai că avem de-a face cu o eroare de abordare. Societatea românească este gîndită ca un imens laborator, ca un spaţiu al tuturor experimentelor şi experimentatorilor. Or, noi sîntem obosiţi tocmai de aceste experimente, reluate, într-un joc al istoriei, la fiecare două-trei generaţii. Lucrul de care cred că am avea nevoie acum ar fi tocmai stabilitatea şi liniştea de a ne racorda la o evoluţie naturală, firească, a fenomenului social. Spun asta pentru că, aşa cum voi aduce argumente, şi în plan social funcţionează un determinism, un set de legi implacabile, care „pedepsesc“ iniţiativele oamenilor cînd vin în contradicţie cu ele. Există autori care merg pînă acolo încît exclud voinţa umană din mecanismul construcţiei sociale, considerînd că omul se dezvoltă după tipare naturale, ca aparţinător al naturii şi universului care l-a creat. Şi în plan social, iniţiativele umane capătă caracter de valabilitate şi sînt validate de realitate, în desfăşurarea lor istorică, doar atîta timp cît nu contravin mersului firesc şi legilor universului. Se consideră că legile sociale sînt identice, în acţiunea lor, cu legile naturii. De aici s-a deschis cîmp larg aportului matematicii, de exemplu, în susţinerea unor importante ştiinţe sociale – cum sînt sociologia, economia, politologia. Sîntem predictibili pentru că sîntem perfect integraţi în cosmosul în mijlocul căruia trăim şi a cărui creaţie sîntem. Orice pas lateral se pedepseşte. Ordinea socială este finalitatea unui proces de acumulări şi schimbări, de permanentă căutare a unui echilibru dezirabil. Francis Fukuyama arată: „În întreaga lume vie, ordinea este produsă de procesul orb, iraţional al evoluţiei şi selecţiei naturale. (…) Se pare că există o puternică bază biologică în respectarea anumitor reguli: oamenii vor să se supună regulilor şi doresc ca şi alţi oameni să le respecte.“ (Marea ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale, Humanitas, 2002, pp. 170, 174)  

Omul, individul, caută această ordine ca efect al apartenenţei sale la lumea vie. Căutarea este una de ordin instinctual, iar în plan social, nivelul la care se ajunge este dat de percepţia asupra posibilităţilor de autoorganizare. În a sa genealogie a moralei, Fukuyama distinge între normele raţionale sau generate pe cale ierarhică şi normele neraţionale sau generate spontan. Omul civilizat, sofisticat, acordă prevalenţă ordinii sociale obţinute prin intermediul normelor raţionale sau generate pe cale ierarhică.  

Pe nivelul de organizare pe care, în mod natural, l-am putut dezvolta pînă acum, noi ne aflăm într-un spaţiu în care prevalează normele generate spontan sau neraţionale. Abia încercăm să descoperim instituţiile şi organizarea socială sofisticată. În context, îl înţelegem mai bine pe demnitarul bănuit de corupţie care, pur şi simplu, refuză să urce în maşina poliţiei. El nu a făcut acest lucru ca pe un gest spectaculos. Este sincer în atitudinea sa, pentru că, după standardele de acum ale lumii româneşti, el nu este liderul şi managerul unui aparat administrativ raţional care stă la baza organizării unui stat, ci este preotul sau şeful de trib al unei populaţii iraţionale, cu un mental primitiv, ce se conduce nu după lege, ci după norme cutumiare. Unde aţi mai văzut ca un preot responsabil de o colectivitate şi iniţiat în secretele zeilor să poată fi arestat de către enoriaşii săi? Surprinderea de pe chipul său este evidentă şi sinceră. De asemenea, vehemenţa cu care cere desfiinţarea instituţiilor statului este sinceră. Bunicul meu avea o vorbă: „Chiar dacă trăim în acelaşi sat nu înseamnă că avem aceeaşi minte!“ Evident, în cazul în speţă, trăim în aceeaşi lume, respirăm acelaşi aer, dar gîndim foarte diferit. Ce-i de făcut? În primul rînd, să cunoaştem foarte bine sistemul pe care îl supunem analizei. În cazul nostru – România. Nimic nu este mai periculos decît inadecvarea la sistemul analizat. Asta goleşte de orice conţinut valoric, orice urmă de judecată. În cazul nostru, simpla discuţie despre prosperitate şi repartiţia sa în societate nu este suficientă. Mult mai complexă este tema privind primitivismul lumii româneşti. Orice acţiune, orice tip de proiect trebuie să fie adecvat societăţii româneşti şi trebuie, pentru a avea şanse de reuşită, să recunoască drept natural şi firesc un stadiu de primitivism. Maimuţele ţin degeaba un telefon mobil în mînă, iar românul mediu ţipă în el de-i plesnesc plămînii, în ideea că va scurta puţin distanţa pînă la interlocutor. Între preşedintele unei bănci a statului român, care acceptă un salariu de 40.000 de euro pe lună – adică de cîteva ori mai mare decît orice omolog al său din sectorul bancar privat –, şi casiera fudulă din ultimul colţ de ţară care fuge în Bulgaria şi cheltuieşte banii pensionarilor de la ea din sat, sau baba analfabetă care, după ce pleacă de la înmormîntarea prietenei sale, aruncă cu o monedă în prima apă curgătoare, nu este nici o diferenţă. Ceea ce, în termenii noştri, înseamnă corupţie şi anomie, în concepţia acestor oameni înseamnă firesc, pentru că firesc este ca feudalul să ceară taxe supuşilor, mergînd pînă la dreptul său natural, al primei nopţi cu fecioara care doreşte să se mărite. Bătălia pentru lege şi instituţii este, de aceea, bătălia pentru România. Numai că asta nu trebuie să ne ducă la nevroză. Abia atunci, efortul despre care vorbim poate deveni zadarnic. Este adevărat că sîntem nerăbdători, dar trebuie să ţinem seama de viteză în asimilarea valorilor. Există tentaţia accelerării, dar, dincolo de viteză, trebuie să ştim că hardughia se poate răsturna. Punctul de minim în care ne aflăm este unul natural, dacă ne gîndim că a trecut foarte puţin timp de la ultima „ruptură“, Revoluţia din decembrie 1989. Este nevoie de multe „iteraţii“ – aşa cum le spune Fukuyama – de reluări ale ciclului economic, social şi politic, pînă cînd acumulările pot duce la evoluţii de civilizaţie favorabile. Numai cu timpul vom înţelege că individualismul nu poate ajunge la egoism şi că libertatea înseamnă o mare povară individuală şi o mare răspundere socială. Fukuyama o spune clar: „E mai probabil ca altruismul reciproc să se dezvolte la specii care cunosc interacţiuni repetate, au vieţi relativ lungi şi posedă capacităţi cognitive de a-i deosebi pe cei care cooperează de trădători pe baza unei mulţimi de semnale subtile.“ (op. cit., p.198)

Trebuie să mai acceptăm că natura nu face salturi. Din această cauză, am pornit în argumentarea noastră subliniind ca premisă existenţa unei ordini naturale în existenţa şi evoluţia omului. Aşa cum spuneam, există o viteză de civilizare pe care o naţiune o poate suporta ca normală şi o poate asimila ca fiind naturală, firească. Orice tip de salt care încearcă să ardă etape poate fi plătit scump. Nevroza de care vorbeam vine şi din această grabă. Sîntem o naţiune tînără. Asta se vede şi din ardoarea cu care ne dorim cît mai multe şi cît mai repede. Sigur, ne dorim „o ţară ca afară“, numai că ne-ar face bine să ne gîndim că cei de afară construiesc la ţările lor din vremuri în care noi nici nu existam. În legătură cu viteza de civilizare, veţi spune că există şi excepţii, adică locuri unde s-a putut – şi-mi veţi da ca exemplu Japonia sau Coreea de Sud. Vă invit însă să fiţi adecvaţi şi egali în sistemul referenţial al dezbaterii. Este vorba, în aceste cazuri, de alte popoare, de altă cultură, de alt context geopolitic şi economic.

Acestea fiind spuse, îi invit pe reprezentanţii elitei, care sînt văzuţi şi ascultaţi, să părăsească acreala şi defetismul specific oamenilor mediocri. Să ne depărtăm de atitudinea proştilor din media, care au început să rostească depreciativ cuvintele român şi România, ca şi cum ar şti ceva despre noi. Trebuie să evite atitudinea plină de sine şi bosumflat-atotştiutoare, a şefei de cadre, care îl întreba dispreţuitor pe Victor Petrini cîtă carte are de greşeşte pentru a treia oară cererea de angajare. Ei nu au voie să se pună în situaţia de a spune sau de a da de înţeles că nu mai există soluţii. Abia de atunci pot începe degringolada şi adevărata anomie socială. Contrar convingerilor lor, oamenii îi urmăresc şi aşteaptă – dacă nu soluţii – măcar o atitudine şi un gest de încurajare. Este inimaginabil să vii cu soluţii „de ruptură“, exact în momentul în care oamenii îşi caută cu înfrigurare aşezarea în valorile lumii civilizate. Direcţia greşită este efectul unei percepţii populare. Să le spunem oamenilor că nu direcţia este greşită, însă distanţa pe care o avem de parcurs pînă la ţinta pe care ne-am ales-o este uriaşă, dar posibil de parcurs.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.