Actorul legendar sau tinereţe fără bătrîneţe

Publicat în Dilema Veche nr. 599 din 6-12 august 2015
Actorul legendar sau tinereţe fără bătrîneţe jpeg

O prietenă fidelă – e rar azi! –, Sânziana Miloşoiu, mi-a oferit înregistrarea unui spectacol din anii ’70 care atunci m-a marcat, celebrul

al lui Rolf Hochhuth, unde se denunţa pentru prima oara complicitatea vinovată a papei Pius XII cu nazismul, contrar spiritului creştin, şi pată a marelui pontif: el a încercat să se adapteze istoriei. Papa dispunea de o forţă simbolică indiscutabilă, pe care a trădat-o, dar totodată să nu-i uităm slăbiciunea militară, cinic denunţată de Stalin: „Vaticanul, cîte divizii?“, întreba el. Radu Penciulescu a pus în scenă acest text ca pe un act de morală civică, apel nepatetic la demnitate pe timp de dictatură, spectacol ce se afilia „teatrului documentar“ bazat pe concretul faptelor ca soclu al unei reprezentaţii cu personaje şi acţiune. Cît l-am iubit, căci tînăr fiind, intransigenţa documentului mă fascina, caracterul lui indiscutabil şi totodată puterea-i de a prezenta biografii umane confruntate cu marile sfîşîeri ale istoriei mi-l făcea necesar. O lecţie de demnitate, împărtăşită fără suspiciunea ficţiunii. Acest teatru revine azi şi l-am regăsit mai ales în ultimele spectacole ale Gianinei Cărbunariu,

sau

Pe ultimul l-am văzut avîndu-l alături pe Victor Rebengiuc şi, împreună, ne-am amintit de

în care jucase. Roata teatrului făcuse un tur şi, împreună, dincolo de diferenţa de detalii, constatam

O similară necesitate, ca acum o jumătate de secol, motivează acest proiect de a acorda teatrului o dimensiune concretă şi o vocaţie etică. În tinereţe ne fusese familiar şi, la Bucureşti, Radu Penciulescu îl împlinise. Noi eram martorii de atunci şi ne bucuram de restabilirea acestei filiaţii restaurate. 

Privind înregistrarea spectacolului, am recunoscut interpreţi familiari, pe Rebengiuc, Schäffer, Ionescu-Gion – vii sau morţi. Dar, dicolo de prestaţiile lor precise, mi s-a revelat prezenţa unui actor, Ion Caramitru. Nu-l uitasem, dar ignoram cauza acestei persistenţe. El mi-a apărut aici ca o personificare a spiritualităţii confruntate cu barbaria, ca un arhanghel fragil destinat martiriului, ca o personificare a fragilităţii ce se converteşte în rezistenţă implacabilă. Pentru a-l parafraza pe Pascal, care considera omul a fi „o trestie gînditoare“, aş zice că el se afirma ca o „trestie care nu se îndoaie“. Caramitru nu compunea, actorul părea că se retrăsese pentru a desena, pudic, economic, silueta pură a unui martir ce refuza să se supună vremii. Penciulescu a făcut din el atunci, fără a adopta estetica lui Grotowski, un echivalent românesc al „prinţului constant“, capodopera geniului polonez. Un „prinţ constant“ – iată de ce aveam nevoie, mi-am spus, la Varşovia sau Bucureşti. În seara în care, uimit, aveam această intuiţie mi se părea că Cieslak şi Caramitru, profund, se înrudeau, că aparţineau aceleiaşi familii. 

Ecranul mă confrunta atunci cu ceea ce mi s-a părut a fi împlinirea pe scenă a visului mitic, acela al

Nu atît arta lui Caramitru mă captiva, cît această tinereţe inaptă la compromis care, azi, reînvia sub ochii mei. Asemeni lui Cieslak, el îmi apărea ca încarnarea de o puritate intransigentă a unei posturi morale. Emoţia provenea însă şi din faptul că îl cunosc de aproape, că recent îl văzusem îndelung, că nu îmi apărea ca imaginea îndepărtată a unui mit, ca Gérard Philipe sau James Dean. El personifica o tinereţe comună pe care o împărtăşisem. Şi admiteam, totodată, că viaţa ne schimbase fără a ne deteriora total. Aproape sincron, ziarul

publica un interviu cu mine în care fuseseră integrate fotografii din tinereţe ce suscitau un anume entuziasm, dar cei care nu mă cunoscuseră mă descopereau tînăr adolescent şi constatau cu regrete modificările produse. Înregistrarea

-ului şi fotografiile mele evocau o durată comună. Am realizat atunci că actorul şi spectatorul îmbătrînesc împreună, dar nu pot rămîne împreună decît dacă, în viaţă, nu au adoptat drumuri opuse. Imaginile de odinioară restituie o realitate ce a putut fi salvată: tinereţe fără bătrîneţe, nu fizică, ci umană! E ceea ce, mai presus ca oricine, a încarnat Radu Penciulescu, regizorul

-ului. Şi prietenul nostru de azi. 

Cîteva zile mai tîrziu am văzut un film celebru al lui René Allio,

film din anii ’70, despre un grup de revoltaţi. L-am ales printre zecile de propuneri din seara aceea din cauza distribuţiei pe care o cunoşteam aproape integral, dar, de astă dată, pe toţi actorii aceştia francezi nu-i descoperisem decît cînd erau dincolo de tinereţe, ajunşi la maturitate, celebri şi alcoolici, deprimaţi sau activi, dar toţi celebri. Privindu-i pe ecran, descopeream surîsuri şi gesturi de mult pierdute, îi iubeam spunîndu-mi că astfel au fost şi că au acceptat să trăiască intens în numele scenei căreia i s-au dăruit. Din nou, înregistrarea mă captiva nu pentru că descopeream imaginea ideală a unor staruri, ci pentru că stabileam legătura între actorii necunoscuţi cînd erau tineri şi deveniţi familiairi odată ce emigrantul ce eram îi descoperise. Îi iubesc pentru că, dincolo de aparenţe, ei confirmă aceeaşi constatare: tinereţe fără bătrîneţe. Actorul tînăr n-a murit în actorul adult. Viaţa l-a ameliorat sau transformat, dar nu degradat. Acesta îmi e criteriul pentru a continua să iubesc un actor legendar şi totodată intim, îmi place să-i regăsesc sub straturile vieţii tinereţea nu artficială, ci profund păstrată. Ei nu sînt echivalentul lui Dorian Gray, căci nu chipul şi-l salvează, ci spiritul. 

Şi totuşi, ce dificilă poate fi uneori comparaţia! În Georgia, la o petrecere din teatru, în capul mesei chefuia una din vedetele de la Tbilisi – cu dinţii măcinaţi şi ochii încercănaţi –, în timp ce deasupra trona imaginea unui Hamlet splendid. Era el… Cînd l-am întrebat dacă proximitatea aceasta nu-l deranja, mi-a răspuns enigmatic „Dimpotrivă!“. Wim Wenders spune că doar în cinema se poate realiza simultaneitatea între portretele unui interpret la vîrste diferite, e ceea ce a făcut el cînd a filmat un maestru japonez de

. Aceasta nu produce însă decît o experienţă „cinematografică“, în timp ce eu am trăit experienţe „autobiografice“ regăsind „tinereţea fără bătrîneţe“ a acestori actori unici, actori mitici. Ca în ziua în care, într-o cafenea italiană, Ryszard Cieslak, puţin beat, îşi pusese capul pe braţ asemeni „prinţului constant“. Tinereţea nu murise în el, iar eu, de aproape, o recunoşteam. Îi fusesem contemporan, atunci, de mult, şi acum.

a unei memorii de spectator supravieţuitor. 

Livada de vişini, teatrul nostru

image png
Stai un pic mai departe
Treci de 40 de ani și abia atunci începi să te întrebi ce îți place cu adevărat.
image png
Imagini blurate din clasa întîi
„Revolta” se manifesta, de fapt, doar în jurul cozii.
image png
Obor exotic
Un spațiu multiculti, cum se zice acum. Nu știu dacă e bine, dacă e rău.
image png
Educația ne unește. În probleme
Deși nici Franța nu duce lipsă de probleme vechi, noul an școlar în Hexagon a debutat cu una nouă.
image png
Clerul și poporul
 lui Dumnezeu
Evident că această „politică a struțului“ întristează, alienează și generează frustrări deloc potrivite cu idealul nostru afirmat de comuniune și creativitate liberă.
p 20 Blaise Pascal WC jpg
Noblețea supunerii
Dar Pascal folosește totodată capacitatea rațiunii de a organiza cîmpul cercetării.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
● Cînd, în toiul nopții, îți cedează bateria de la chiuvetă, te simți Bacovia. Cînd vine ziua și intri în dansul social al reparațiilor – instalator, administrator, meșterul blocului –, îți dai seama că, de fapt, ai alunecat, precum Alice, într-o Țară a Minunilor. (S. G.)
image png
Dăm copiii afară din casă?
Am devenit adult și am pus traiul de una singură înainte de orice altceva.
image png
Școli, sfîrșituri, începuturi
Data de 15 septembrie (căci atunci începeau școlile pe vremea aceea, era bătut în cuie) avea, pentru mine, și o altă semnificație: era ziua mamei mele.
image png
De la butic la hipermaket
Ăla a rîs de el: „Toată lumea fură, important e să nu bați la ochi!”.
image png
Emoții populare, cîștiguri electorale
Cînd ancheta a fost încheiată, acuzele dovedindu-se false, jurnaliștii de la WELT au lansat o întrebare către fundație: ce se va întîmpla acum cu banii donați?
p 20 Edward Hopper, Office in a Small City jpg
Singurătăți urbane: Edward Hopper
Sub semnul ei, lucrurile se compun din fragmente și praguri, iar privirile, din neîntîlniri și stranietăți.
image png
Despre convertirea păcătosului
El [sufletul] nu mai poate gusta liniștit lucrurile care-l încîntau.
1014 21 urbe arhitect Andra Panait jpg
Împreună
Așezată sub egida sustenabilității, participării și incluziunii sociale, Bienala oferă tuturor arhitecților din România posibilitatea de a intra în legătură cu confrații lor.
p 24 F  Prica jpg
Cu ochii-n 3,14
● E adevărat că o firmă chinezească își încurajează angajații să slăbească? Da. Kingtian Consulting le plătește angajaților 25 de euro pentru fiecare kilogram pierdut.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ultima zi din vara lui 2023
Povestea personală a fiecăruia reprezintă cea mai bună sursă de inspirație.
Zizi și neantul jpeg
Umbreluțe și plutiri
Băiețelul a crescut și s-a ajuns în etapa în care nu mai avea chef să se dea cu mine în ceva.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cîteva aventuri în Albania și Grecia (ultimul episod) – cazări, prețuri, oameni, plăceri și neplăceri
Sîntem atît de obosiți încît nici măcar nu mai putem să ne certăm și noi, așa cum ar face orice cuplu normal într-o astfel de situație.
p 19 adevarul ro jpg
August negru
Metehnele societății în care trăim, o kakistocrație în care pilele și șpaga sînt valori, hrănesc din belșug balaurul incompetenței, care nu mai are de mult doar șapte capete.
p 20 jpg
Prima seară
Festivalul ne aşază la nivelul muzicii, al culturii mari de pretutindeni.
Theodor Pallady jpeg
Potențialul satului, între subzistență și supraviețuire
Cu privirea de acum, deplîng rigidul maniheism al dualității sat-oraș.
p 24 M  Banica jpg
Cu ochii-n 3,14
„Stop! Facem dop la pepeni“
image png
Dragostea este un proces
Oamenii se schimbă nu cînd le-o cere altcineva, ci doar dacă vor, pentru că ei decid așa.
image png
CFR și depășirea condiției umane
Asta dacă vor fi rămas suficiente indicii pînă acolo pe trenul inaccesibil ce străbate o Românie bătrînă, neajutorată, sub orice nivel.

Adevarul.ro

image
Vlad Pascu, îndemnat de mamă să-i toarne pe copiii de ștabi de la Vama Veche cu care s-a drogat. „Fiecare trage pentru el“ STENOGRAME
„Adevărul“ continuă prezentarea conversațiilor halucinante dintre Miruna Pascu și fiul său, Vlad Pascu, tânărul drogat care a provocat accidentul din 2 Mai, în care au murit două persoane și alte trei au fost rănite.
image
Tragedia de la Călimănești. Marius, un tânăr de 29 ani, abia făcuse nunta și aștepta un copil. În noaptea exploziei ținea locul unui coleg VIDEO
Un tânăr de 29 de ani, din comuna Cîrligele, județul Vrancea, este printre cei patru muncitori care și-au pierdut viața în urma exploziei de la Călimănești (Vrancea). Marius Chiriac abia se căsătorise și aștepta un copil.
image
Comuna din România în care s-au mutat belgieni, italieni, olandezi și nemți. Candidatul cu cele mai mici șanse a transformat-o radical
Ciugud este în prezent una dintre cele mai cunoscute comune din România, iar meritul îi revine în bună măsură actualului primar. Edilul i-a făcut pe români să iubească din nou satul românesc, iar pe străini i-a fascinat.

HIstoria.ro

image
Cum era așteptat Carol al II-lea la gară? „Lipsește numai d. Titulescu, care nu s-a putut scula”
Gazetăria dintre cele două războaie excela printr-un gen absent în presa de azi: reportajul politic. Jurnalişti de talent, aleşi dintre tineri scriitori, trudind ziua la ziare pentru poezia creată noaptea, erau în stare să transforme într-o proză poliţistă pînă şi o şedinţă de la Finanţe.
image
Inițiativa celor 3 Mari si politica revizionista a Ungariei
Președinta Ungariei, Novak Katalin, a participat miercuri, 6 septembrie, la summitul Inițiativei celor Trei Mări de la București, la un an de la ultima vizită a acesteia în capitală. Cu ocazia acestei întâlniri oficiale, între doamna Nova
image
Regina-Mamă Elena, dezamăgită de întâlnirea cu Hitler
După abdicarea Regelui Carol al II-lea, în 1940, și urcarea pentru a doua oară pe tron a lui Mihai, principesa Elena a fost invitată de mareșalul Ion Antonescu să revină în România pentru a fi alături de fiul său.