Actorul legendar sau tinereţe fără bătrîneţe
O prietenă fidelă – e rar azi! –, Sânziana Miloşoiu, mi-a oferit înregistrarea unui spectacol din anii ’70 care atunci m-a marcat, celebrul
al lui Rolf Hochhuth, unde se denunţa pentru prima oara complicitatea vinovată a papei Pius XII cu nazismul, contrar spiritului creştin, şi pată a marelui pontif: el a încercat să se adapteze istoriei. Papa dispunea de o forţă simbolică indiscutabilă, pe care a trădat-o, dar totodată să nu-i uităm slăbiciunea militară, cinic denunţată de Stalin: „Vaticanul, cîte divizii?“, întreba el. Radu Penciulescu a pus în scenă acest text ca pe un act de morală civică, apel nepatetic la demnitate pe timp de dictatură, spectacol ce se afilia „teatrului documentar“ bazat pe concretul faptelor ca soclu al unei reprezentaţii cu personaje şi acţiune. Cît l-am iubit, căci tînăr fiind, intransigenţa documentului mă fascina, caracterul lui indiscutabil şi totodată puterea-i de a prezenta biografii umane confruntate cu marile sfîşîeri ale istoriei mi-l făcea necesar. O lecţie de demnitate, împărtăşită fără suspiciunea ficţiunii. Acest teatru revine azi şi l-am regăsit mai ales în ultimele spectacole ale Gianinei Cărbunariu,
sau
Pe ultimul l-am văzut avîndu-l alături pe Victor Rebengiuc şi, împreună, ne-am amintit de
în care jucase. Roata teatrului făcuse un tur şi, împreună, dincolo de diferenţa de detalii, constatam
O similară necesitate, ca acum o jumătate de secol, motivează acest proiect de a acorda teatrului o dimensiune concretă şi o vocaţie etică. În tinereţe ne fusese familiar şi, la Bucureşti, Radu Penciulescu îl împlinise. Noi eram martorii de atunci şi ne bucuram de restabilirea acestei filiaţii restaurate.
Privind înregistrarea spectacolului, am recunoscut interpreţi familiari, pe Rebengiuc, Schäffer, Ionescu-Gion – vii sau morţi. Dar, dicolo de prestaţiile lor precise, mi s-a revelat prezenţa unui actor, Ion Caramitru. Nu-l uitasem, dar ignoram cauza acestei persistenţe. El mi-a apărut aici ca o personificare a spiritualităţii confruntate cu barbaria, ca un arhanghel fragil destinat martiriului, ca o personificare a fragilităţii ce se converteşte în rezistenţă implacabilă. Pentru a-l parafraza pe Pascal, care considera omul a fi „o trestie gînditoare“, aş zice că el se afirma ca o „trestie care nu se îndoaie“. Caramitru nu compunea, actorul părea că se retrăsese pentru a desena, pudic, economic, silueta pură a unui martir ce refuza să se supună vremii. Penciulescu a făcut din el atunci, fără a adopta estetica lui Grotowski, un echivalent românesc al „prinţului constant“, capodopera geniului polonez. Un „prinţ constant“ – iată de ce aveam nevoie, mi-am spus, la Varşovia sau Bucureşti. În seara în care, uimit, aveam această intuiţie mi se părea că Cieslak şi Caramitru, profund, se înrudeau, că aparţineau aceleiaşi familii.
Ecranul mă confrunta atunci cu ceea ce mi s-a părut a fi împlinirea pe scenă a visului mitic, acela al
Nu atît arta lui Caramitru mă captiva, cît această tinereţe inaptă la compromis care, azi, reînvia sub ochii mei. Asemeni lui Cieslak, el îmi apărea ca încarnarea de o puritate intransigentă a unei posturi morale. Emoţia provenea însă şi din faptul că îl cunosc de aproape, că recent îl văzusem îndelung, că nu îmi apărea ca imaginea îndepărtată a unui mit, ca Gérard Philipe sau James Dean. El personifica o tinereţe comună pe care o împărtăşisem. Şi admiteam, totodată, că viaţa ne schimbase fără a ne deteriora total. Aproape sincron, ziarul
publica un interviu cu mine în care fuseseră integrate fotografii din tinereţe ce suscitau un anume entuziasm, dar cei care nu mă cunoscuseră mă descopereau tînăr adolescent şi constatau cu regrete modificările produse. Înregistrarea
-ului şi fotografiile mele evocau o durată comună. Am realizat atunci că actorul şi spectatorul îmbătrînesc împreună, dar nu pot rămîne împreună decît dacă, în viaţă, nu au adoptat drumuri opuse. Imaginile de odinioară restituie o realitate ce a putut fi salvată: tinereţe fără bătrîneţe, nu fizică, ci umană! E ceea ce, mai presus ca oricine, a încarnat Radu Penciulescu, regizorul
-ului. Şi prietenul nostru de azi.
Cîteva zile mai tîrziu am văzut un film celebru al lui René Allio,
film din anii ’70, despre un grup de revoltaţi. L-am ales printre zecile de propuneri din seara aceea din cauza distribuţiei pe care o cunoşteam aproape integral, dar, de astă dată, pe toţi actorii aceştia francezi nu-i descoperisem decît cînd erau dincolo de tinereţe, ajunşi la maturitate, celebri şi alcoolici, deprimaţi sau activi, dar toţi celebri. Privindu-i pe ecran, descopeream surîsuri şi gesturi de mult pierdute, îi iubeam spunîndu-mi că astfel au fost şi că au acceptat să trăiască intens în numele scenei căreia i s-au dăruit. Din nou, înregistrarea mă captiva nu pentru că descopeream imaginea ideală a unor staruri, ci pentru că stabileam legătura între actorii necunoscuţi cînd erau tineri şi deveniţi familiairi odată ce emigrantul ce eram îi descoperise. Îi iubesc pentru că, dincolo de aparenţe, ei confirmă aceeaşi constatare: tinereţe fără bătrîneţe. Actorul tînăr n-a murit în actorul adult. Viaţa l-a ameliorat sau transformat, dar nu degradat. Acesta îmi e criteriul pentru a continua să iubesc un actor legendar şi totodată intim, îmi place să-i regăsesc sub straturile vieţii tinereţea nu artficială, ci profund păstrată. Ei nu sînt echivalentul lui Dorian Gray, căci nu chipul şi-l salvează, ci spiritul.
Şi totuşi, ce dificilă poate fi uneori comparaţia! În Georgia, la o petrecere din teatru, în capul mesei chefuia una din vedetele de la Tbilisi – cu dinţii măcinaţi şi ochii încercănaţi –, în timp ce deasupra trona imaginea unui Hamlet splendid. Era el… Cînd l-am întrebat dacă proximitatea aceasta nu-l deranja, mi-a răspuns enigmatic „Dimpotrivă!“. Wim Wenders spune că doar în cinema se poate realiza simultaneitatea între portretele unui interpret la vîrste diferite, e ceea ce a făcut el cînd a filmat un maestru japonez de
. Aceasta nu produce însă decît o experienţă „cinematografică“, în timp ce eu am trăit experienţe „autobiografice“ regăsind „tinereţea fără bătrîneţe“ a acestori actori unici, actori mitici. Ca în ziua în care, într-o cafenea italiană, Ryszard Cieslak, puţin beat, îşi pusese capul pe braţ asemeni „prinţului constant“. Tinereţea nu murise în el, iar eu, de aproape, o recunoşteam. Îi fusesem contemporan, atunci, de mult, şi acum.
a unei memorii de spectator supravieţuitor.
Livada de vişini, teatrul nostru