Pîine și circ

Trenul staţiona, înţepenit, de zile şi nopţi. Într-un întuneric de tunel de netrecere. Întunericul de fus orar, dar şi de calendar – sfîrşit de decembrie, într-o noapte siberiană a anului...

Dar nu, mai bine să nu tăiem timpul, povestea e valabilă oricînd şi oriunde, la fel. E tot cu pîine... dar în varianta fără circ...

*

Era în plin război... pe front. Trenul staţiona pe o cale ferată din Odesa. Nimeni nu ştia ce şi mai ales cînd va urma ceva... Orice... Fie să se mişte imensul monstru metalifer, fie să se aprindă sau să se zărească în vreun ungher dosit o luminiţă – semn de viaţă dintr-o altă lume –, fie chiar să primească vreun ordin, să facă ceva, să se mişte ceva, să se schimbe ceva. Asta le-ar mai fi putut distrage atenţia de la foamea care le scormonea în maţele îmbîrligate de disperare, în căutare de hrană. Măcar să uite o fracţiune de secundă, exact cît ar fi durat mestecatul unui dumicat, dacă l-ar fi avut. Dar aşa, mecanismul mergea în gol, şi Pavlov, cîinele, se metamorfoza şi colecta infinite secreţii psihice.

Geamurile vagoanelor erau lăsate, frigul de afară cu cel dinăuntru convieţuiau osmotic, dar, cel puţin, miasmele se mai disipau, aerul dur te trosnea pe obrajii înghioldiţi de seva abundentă, care se tot rostogolea în hăurile pomeţilor, creînd singura imagine încă vie a unor muribunzi care-şi aşteptau ultima împărtăşanie. Braţe golite de sevă îşi abandonau palmele cu degetele înţepenite, răşchirate în forme hidoase, care pipăiau întunericul, căutîndu-şi punctul de sprijin într-o lume paralelă cu infernul în care erau definitiv captivi. Era un joc al palmelor cu golul de aer din jur, un joc de-a foamea, ai fi fost înclinat să „teoretizezi“, dacă tigvele care atîrnau peste barele înfăşurate în manşoane de gheaţă nu te-ar fi asigurat că nu asişti cîtuşi de puţin la o „interpretare scenică“. Era un crîmpei de viaţă reală.

De care nu sîntem, însă, dispuşi, astăzi, să mai aflăm cîte ceva. Nu e cool... Nu ni se predă la ora de istorie. Are iz de rînced, e demodat... istoria trăită nu ne mai poate da pilde, noi ştim oricum totul. Cine să mai fi fost şi „Eroina de la Olt“ (originară din comuna Părău, judeţ Braşov), care a spart frontul, fapt pentru care a fost decorată de Regele Ferdinand?

Cînd excelentul Adelin Petrişor ne mai aduce date din „teatrul de operaţiuni“ (i-aţi privit vreodată, măcar, cu atenţie, ochii, ori de cîte ori se întoarce din astfel de expediţii?!), sau cînd Liviu Iura relatează „de la faţa locului“ (îi simţiţi emoţia din glas?!), butonăm bezmetic, în căutare de forme siliconate şi creier lingav, iar punctele de rating ne cresc popularitatea stupidităţii.

Patriotism de paradă

Trecem frumoşi şi inconştienţi pe lîngă monumentele înălţate în memoria celor căzuţi la datorie... Care datorie? Ce mai înseamnă pentru noi, astăzi, „geniu“, decît, eventual, cuvîntul care ne autodefineşte, vezi bine, întru totul... La ora de gramatică trecem în goană peste acord, dezacord, nuanţe, valenţe, polisemantism... Protestăm, cu încrîncenare, cum că în Dilema veche se vorbeşte prea mult în latineşte (cele zece microfoiletoane de la „Antinostalgia“, dedicate Limbii române, tocmai asta au avut în intenţie, un disperat proces de „autoevaluare“ – şi la nivel lingvistic –, căci comportamental...). Să ne mai amintim de unde ne tragem.

*

„Spuneţi generaţiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe cîmpurile de bătaie pentru reîntregirea neamului“ – ne aminteşte in aeternum (ah, din nou, lat.!) Leul, ridicat în onoarea „Eroilor din arma geniu 1913; 1916-1919“. Iniţiativa îi aparţine generalului Constantin Ştefănescu-Amza, iar monumentul, realizat de sculptorul Spiridon Georgescu, a fost dezvelit la 29 iunie 1929 de către Alteţa Sa Regală Nicolae, Principe al României. În acest an, cînd aniversăm/comemorăm un secol de la Primul Război Mondial, măcar să stăm un minut în faţa „statuilor neamului“, să încercăm să refacem mental crîmpeie de viaţă reală, din Primul, din al Doilea, de la Revoluţie... Care Revoluţie?

Iar municipalitatea să se învrednicească cel puţin să le cureţe de găinaţul secular.

Spasivo, celovek

Părea că se zărea conturul unei umbre care se înălţa, timid, spre geamul vagonului şi le întindea o bucată de pîine. Şi încă una... Pîinea din care tăia molcom cu brişca scoasă din chimir îi rotunjea imensul pîntec, sub mantaua rufoasă care-i dezvelea uniforma de soldat român. Miracolul se întrupa.

Figurile înţepenite înhăţau bucata de pîine cu ambele mîini şi muşcau din ea cu neîncredere. Ochii le rămîneau pironiţi pe anafura dăruită. Dar umerii obrajilor, reînviaţi, sporeau ritmul masticaţiei. Spasivo, spasivo... articulează cîte unii. La un moment dat, omul cu pîinea s-a simţit tras de pulpana mantalei. S-a întors şi, într-o fracţiune de secundă, a simţit o bucată de gheaţă care-i strecura în sîn, în locul pîinii pe sfîrşite, un dreptunghi din material lemnos. Şi l-a văzut pe omul din faţa lui închinîndu-se, în timp ce-i şoptea, în ropote, spasivo, ocen bolşoe spasivo, celovek...

Era o icoană. O icoană rusească cu sfîntul Nicolae.

Evident, coincidenţa cu personaje şi fapte reale, din această relatare, nu e cîtuşi de puţin întîmplătoare. Oamenii nu mai sînt. Dar icoana străjuie în amintire pentru o poveste adevărată.

Tocmai acum Putin îşi admiră trupele desfăşurate, triumfal, la Moscova. De Ziua Victoriei...

*

„«Voi cînd veţi ajunge în ţară veţi fi dezbrăcaţi de hainele astea militare, veţi fi îmbrăcaţi cu haine vărgate şi veţi ajunge în închisori...» Sînt sigur că maiorul ştia din politica dusă de nemţi – comunismul se făcea din urmă. Nu conta că am luptat noi alături de ei, că la urmă, totuşi, cum a zis maiorul aşa s-a întîmplat: ne-au luat pămîntul, ne-au luat caii...“ – Andrei Boeriu (1921-2008), ţăran din comuna Grid, judeţul Braşov (iar consăteanul cu pîinea e a li Lascu Stanii – 1913-2001); v. şi „Anti“ din p. 10.