Revenire la Cehov
La Tel Aviv, pe o terasă, vorbeam cu un prieten, Andrei Strihan, care îmi povestea un spectacol, văzut recent, care pornea de la un text inedit al cărui protagonist trăieşte înconjurat de personaje venite din teatrul lui Cehov. Idee ce m-a sedus căci, oare, nu-mi servesc ele, şi mie, de parteneri, de umbre în care mă recunosc cu iluziile şi decepţiile proprii? De cîte ori nu m-am confundat cu unchiul Sorin din
, cel care a devenit, fără să vrea, „consilier de stat“, şi nu scriitor, cum îşi dorea, sau l-am înfruntat pe mediocrul profesor Serebriakov din
, de a cărui vanitate m-am ferit ca de piaza-rea. Cum să nu-i devin dublu ridicol şi să sfîrşesc, aşa cum îl ironizează Vania, un universitar care „vorbeşte despre lucruri ce nu îi interesează pe oamenii de rînd şi pe care colegii săi le ştiu de mult“? Pe tînărul Kostia l-am iubit, dar, din
, pînă la urmă în scepticismul lui Trigorin m-am regăsit. Cu el, ca aliat, am îmbătrînit. De cîte ori nu m-am mişcat ca un fluture derutat în constelaţia Cehov... Proiectul israelian mi-a apărut ca un posibil gest autobiografic pe care l-am schiţat şi eu în cartea
Dacă Shakespeare poate fi „contemporanul“ nostru, doar Cehov e „aproapele“ nostru, al meu, al prietenilor mei! Trăiesc, trăim în intimitatea lui.
Revenit la Paris, decid într-o seară să văd
– în ciuda atîtor amintiri şi mai ales a unui recent spectacol rus văzut la Sibiu –, doar pe jumătate din dorinţa de a nu rata un
Regia o semnează Claire Lasne, care a făcut „voiajul“ în Cehov şi i-a revelat ceva din lirismul pe care-l distila subtil pentru a evita „abuzul de lacrimi“ propriu eroilor ruşi. La el, emoţia – o ştim – se produce „printre lacrimi“. Surîsul e o pudoare a emoţiei. Aici pe platou, nu apar decît cele trei surori, figuri fragile care se înlănţuie afectuos sau se separă prin mişcări ciclice, singurătăţi reunite graţie aceleiaşi nostalgii: nostalgia paradisului pierdut, Moscova. Doar pe ecran intervin celelalte personaje ale piesei ce angajează un dialog fantasmatic cu cele „trei parce“ – aluzie mitică a lui Cehov –, a căror singurătate e astfel temporar diminuată. Ecranul nu furnizează echivalentul unui decor abstract, ca în atîtea video-uri actuale, ci dimpotrivă, permite un dialog între cele trei surori, fizic prezente, şi ronda partenerilor ce se constituie în proiecţii afective, proiecţii imateriale ce trasează circumferinţa unui cerc al absenţei.
Olga, Maşa şi Irina dialoghează cu aceste personaje „imateriale“ ce par făcute din „materia viselor“– pentru a-l parafraza pe Prospero din
. Ele nu sînt nici ireale, nici onirice, ele au consistenţa unei lumi a emoţiilor, a unei implicări afective dincolo de realitatea concretă. O afectivitate generală se constituie în climat comun, în ambianţa ambiguă de împlinire şi dezamăgire. Surorile trăiesc printre personajele vieţii lor cotidiene ce apar şi dispar pe ecranul memoriei, ecran luminos ce restituie figuri şi peisaje, aşa cum eu trăiesc printre personajele cehoviene care se animă la ceas de seară, ceas de însingurare.
Iată un spectacol nu sentimental, nici cinic, ci profund melancolic. Melancolia unei împliniri imaginare, al cărei caracter iluzoriu îl atestă relaţia între prezenţa surorilor şi evanescenţa partenerilor. Două lumi care au comunicat ca într-un vis!
a devenit azi textul cehovian de referinţă pe scena europeană. Îl regăsim constant, ca un motiv al discursului despre artă, reactualizat intens de tinerele generaţii. Cum să refuzăm, cum să ne afirmăm? La Paris, un regizor important, Yann-Joël Collin, montează această revoltă ca un strigăt împărtăşit între scenă şi sală, căci actorii circulă printre noi, vin, pleacă, se urcă pe platou şi nu încetează să ni se adreseze direct. Ei ne implică în destinele lor şi ne împiedică să adoptăm acea pudică rezervă cehoviană care, în epocă, suscita admiraţia lumii literare ruse. Aici totul e prea imediat, prea strigat, prea crispat... se iese, e evident, din „tradiţia“ stanislavskian de mult contestată, dar se iese pe o cale străină, nepotrivită. Ea combină dramaticul şi comicul, cu o intensitate abuzivă, şi, eu, din afară, privesc această lume ca aparţinînd unei alte familii teatrale, unui alt univers scenic! Cu o excepţie. Celebra piesă a lui Kostia, viziune a catastrofelor ecologice ulterioare, Nina o joacă la început grotesc, oribil, derizoriu. Cînd revine însă, doi ani mai tîrziu, şi şi-o reaminteşte, tonul s-a modificat, pentru ca, de astă dată, să murmure vechiul monolog ca o elegie subtilă, fără crispări şi strigăte, o melopee a înfrîngerii. Nina a suferit şi jocul i s-a transformat, actriţa confruntată cu eşecul vieţii se împlineşte pe scenă. Acesta-i preţul de plătit! Şi acum îi aud încă murmurul vocii ca o rugăciune profană, contrast poetic al dezgreabilei performanţe iniţiale.
Revenind acasă în noapte, am răsfoit un ziar de unde aflam că soclul culturii generale a Franţei, soclul la care atît de des am făcut apel, mai ales vara, în vacanţă,
a dat faliment. Încă o „livadă“ ghilotinată, încă o înfrîngere. Wikipedia actuală e echivalentul soluţiei practice propuse de Lopahin... sacrificiul livezii pe soclul profitului. Moartea simbolică pentru o salvare economică. Mă uit la volumele
mele, cu lacrimi în ochi, ca Liubov la „livada“ sa. Şi de aceea nu doar înţeleg, dar iubesc ideea lui Gabor Tompa de a utiliza ca decor, pentru o viitoare punere în scenă, imaginea străvechii biblioteci Strahov de la Praga, unde cărţile legate în piele albă par să se constituie într-o armată fantomatică a cărei dispariţie a avut deja loc. Sîntem înconjuraţi de „livezi“ ce se prăbuşesc... o pagină din cartea istoriei se întoarce, şi noi – eu, prietenii mei – o însoţim cu regret şi resemnare.
În aceste zile cehoviene îmi lipsea
... pînă cînd, hazard fericit, a sunat telefonul şi la capăt de fir vorbea Horaţiu Mălăele. Liberi amîndoi, ne-am revăzut şi privindu-l îmi aminteam de celebrul său rol de la Bulandra. Trei ore cu Vania,
I-am povestit cum Cehov, în celebrele sale călătorii, la Genova sau la Nisa, nu voia să vadă decît cimitire şi spectacole de circ. Astfel se încheia revenirea la Cehov!
Iluzie infirmată căci o ultimă întîlnire a intervenit graţie unui spectacol simplu, la persona întîi,
pornind de la nuvelele cehoviene. Rînduri simple, mărturii pudice care astfel reunite mi-au amintit ce mi-a povestit odată Virgil Ierunca despre o întîlnire cu Cioran, care, în secret, i-a şoptit: „Să nu spui la nimeni, dar mie îmi place teribil viaţa.“
Livada de vişini, teatrul nostru