Uşurel cu religia în şcoli

Ce loc poate avea religia în programa şcolilor publice, nu doar în România? Am pus trei întrebări unor varii profesionişti români, care au trecut prin multe şcoli şi au făcut multe în viaţă. Guvernul şi Patriarhia au semnat, în luna iunie, un protocol care, pentru susţinătorii semnatarilor, înseamnă o mai bună predare a religiei în şcoli, dar, pentru adversarii acestei cutume postdecembriste înseamnă nu doar o discriminare a cultului ortodox în raport cu celelalte din ţară, dar, mai ales, o şi mai mare imixtiune a Bisericii în Educaţie, chiar în Stat.

1. Ce valori – morale, sociale – trebuie inculcate copiilor, începînd cu ciclul primar? Şi ce valori le inculcă, sau le poate inculca, acestor copii educaţia religioasă?

Marian Staş: Educaţia, în general: Binele, Frumosul, Adevărul. Educaţia religioasă: Credinţa, Speranţa, Iubirea (Corinteni 1).  

Sandra Pralong: Nu cred că predarea religiei este treaba şcolii, ci a familiei şi/sau a Bisericii. Religia înseamnă dogmă, iar dogma împarte oamenii în „buni“ (cei care cred ca noi) şi „răi“ (cei care cred în alte dogme), or, asta este exact ceea ce şcoala nu trebuie să facă! Mai ales într-o lume globală şi multiculturală, şcoala nu trebuie să împartă oamenii în tabere, în funcţie de religie sau crez, etnie, rasă sau de alte atribute care nu ţin de caracterul omului, ci, dimpotrivă, şcoala trebuie să formeze caracterul! Ce fel de caracter? Aici intervine politicul: vrem o naţie de oameni liberi care gîndesc independent, sînt autonomi, creativi şi întreprinzători, sau, dimpotrivă, vrem oameni docili, adică obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici, pe care să-i putem controla? 

Pentru a forma oameni adevăraţi, şcoala nu are nevoie de religie, ci de acele valori care modelează spiritul, iar acestea sînt valori universale, care transcend o anume religie şi sînt comune tuturor.

Radu Gologan: Încă de la primele deschideri ale creierului copilului la valori morale: bine contra rău, acestea trebuie cultivate în familie, apoi în şcoală. Evident că valorile morale ale oricărei religii susţin că fac asta. Din păcate, de fiecare dată cînd religia a încercat să schimbe laicitatea învăţămîntului, urmările au fost nefaste, mai ales dacă şcoala se întrerupe la o vîrstă la care judecata intelectuală nu poate fi liberă, bazată pe cunoştinţe morale.

Alexandru Bălăşescu: Ciclul primar începe la vîrsta de 6-7 ani. Neuropsihologii şi înţelepciunea populară ne spun cam acelaşi lucru: circuitele neuronale se formează exact în primii şapte ani, înainte de a fi expuşi educaţiei formale din şcoală (e adevărat, acum ciclul primar începe la 5 ani). Copiii absorb valorile morale/sociale prin expunerea la comportamente care reflectă aceste valori, în combinaţie cu educaţia verbală (formală sau informală). De exemplu, a spune unui copil să nu mintă este mai puţin eficient în transmiterea valorii cinstei decît a nu-l minţi. În momentul în care mesajele sînt contradictorii, de obicei sîntem tentaţi (şi în copilărie, şi mai tîrziu) să urmăm exemplul faptelor, şi nu al vorbelor. Vorbind despre metoda de educaţie, în opinia mea, învăţarea ar trebui să aibă la bază motivarea curiozităţii şi a urmăririi unor exemple pozitive – în nici un caz teama de pedeapsa imediată sau într-un viitor indefinit, şi/sau ruşinea publică.

Acum, cred că valorile importante în orice societate sînt, pe de-o parte, cinstea şi încrederea – ambele contribuind la construirea solidarităţii sociale –, şi capacitatea de gîndire independentă şi critică. Educaţia religioasă creştin ortodoxă (căci vorbim de România „majoritară“) cred că întîmpină o piedică majoră în a inculca aceste valori tocmai prin metoda pe care o aplică – chiar dacă la nivel declarativ acestea sînt şi valorile importante ale acestei religii, sau ale oricărei religii. A fi solidar sau încrezător, în tine şi în celălalt, din frică de „Dumnezeu“ sau din dorinţa de a evita o pedeapsă eternă, într-o posibilă lume de apoi, este o contradicţie. Iar frica este în sine un instrument emoţional care anihilează „din faşă“ gîndirea independentă. E inutil să dezvolt ideea, oricine care poate gîndi independent înţelege despre ce este vorba. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre ce putem învăţa din doctrina religioasă, ci cum transmite doctrina mesajul. Pentru că, de fapt, învăţăm prin modalitatea de transmisie – mediumul este mesajul, ca să îl citez pe mereu actualul McLuhan.

2. Au nevoie elevii, mai ales cei din ciclul primar, de învăţarea doctrinei unui anumit cult sau, eventual, de cunoaşterea istoriei ideilor religioase? Ori au nevoie de o „educaţie etică“?

M.S.: Doctrină de cult – nu. Idei şi credinţe religioase/educaţie etică – da. Cel mai fascinant subiect, pentru mine, e conversaţia despre „principiul suprem“, proclamat în diverse religii – Dumnezeu, Allah, Buddha etc.

S.P.: Sigur este nevoie de educaţie etică, cum este nevoie şi de educaţie civică – alt domeniu prea puţin prezent în şcoala românească. Cum spuneam, religia te limitează la o singură dogmă, or, noi vrem să-i învăţăm pe copii să judece singuri ce e bine şi ce este rău, indiferent de context. Istoria ideilor religioase este o bază de la care poate pleca educaţia etică, dar aceasta nu trebuie să fie limitată la viaţa spirituală, ci să fie axată pe întreaga viaţă în Cetate.

R.G.: Doctrină – categoric nu. Dar pot fi învăţaţi că, istoric, toate religiile doresc promovarea frumosului în viaţă, a adevărului şi a iubirii. La vîrsta claselor primare, poveştile cu substrat religios sînt binevenite, chiar şi acelea care nu au substanţă creştină – ca O mie şi una de nopţi. În clasele mai mari, religia trebuie adăugată istoriei în general, istoriei artei în special, literaturii şi ştiinţei. Credinţa personală trebuie să fie înţeleasă ca liberă, dar istoria ei trebuie înţeleasă ca parte a culturii care tinde spre frumos şi cultivarea binelui din om.

A.B.: Aici avem trei întrebări într-una singură, ca la unele produse de îngrijire a părului. Dacă întrebarea se referă la România, stat laic prin definiţie constituţională, răspunsul la prima parte a întrebării este în mod clar nu: elevii din nici un ciclu şcolar nu au nevoie şi nu ar trebui, prin principiu constituţional, să înveţe doctrina unui anumit cult. De ce? Din două motive: 1) Una dintre menirile şcolii este de a forma cetăţeni. Dacă formăm cetăţeni ai unui stat laic, ei trebuie formaţi în valori laice. 2) Orice stat-naţiune, inclusiv România, este variat din punct de vedere religios. Învăţarea, chiar şi „opţională“, a unei doctrine religioase introduce în mod automat un principiu de discriminare, unul dintre cele mai periculoase posibile – nu cred că e cazul să dezvolt aici multitudinea conflictelor din istoria umanităţii care au avut şi au la bază reducţionismul sau fundamentalismul religios. 

A doua parte a întrebării, legată de cunoaşterea ideilor religioase: ca parte din istoria universală a umanităţii – căci nu avem societate umană în care să nu găsim expresia unei religii, fie politeistă, monoteistă, animistă etc. –, istoria ideilor religioase ar putea constitui un obiect de studiu, fie separat, fie integrat în studiul istoriei civilizaţiei umane (folosesc intenţionat singularul, căci cred că expresiile istorice şi geografice multiple ale culturilor însumează marea aventură a civilizaţiei umane – cu diversele ei manifestări, de multe ori conflictuale). Acest obiect de studiu ar putea fi introdus în ciclul secundar, după o temeinică înţelegere şi acceptare, prin practică, a principiilor analizei critice şi gîndirii independente.  

3. Recomandaţi vreun model străin?

M.S.: Nu – nu cunosc un astfel de model. Cred, însă, că echipe de profesionişti români pot foarte bine să construiască un curriculum inteligent, de „educaţie spirituală, idei şi credinţe religioase“.

S.P.: Din ce în ce mai mult, sistemele educaţionale de avangardă în Occident se preocupă de ansamblul corp – minte – spirit. Cred că putem crea un astfel de sistem autohton, bazat pe valorile pe care vrem să le promovăm în societate, căci, cum spuneam, educaţia formează naţiunea. Ce văd eu pentru România? O educaţie care să promoveze respectul pentru oameni şi natură, onestitatea, munca, creativitatea, responsabilitatea şi dragostea de ţară. Pe scurt, cred că, într-o lume globală, foarte românescul „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!“, care se regăseşte în toate marile religii ale lumii, este baza de la care trebuie să pornim educaţia morală.  

R.G.: Cunosc, legat de cele spuse mai sus, că în multe ţări orele de istorie a religiilor sînt combinate cu cele de istorie sau de artă, prin vizite la mari muzee şi teme pentru eseuri legate de aceste implicaţii. În afara unor ţări musulmane fundamentaliste, nu cunosc decît estul ortodox al Europei, unde doctrina ortodoxă încearcă să se impună ca singura în şcoli.

A.B.: Un model străin pentru România de astăzi? Scriu aceste răspunsuri după ce am citit despre recenta donaţie făcută de premierul în exerciţiu al României către o mînăstire, o donaţie care ar fi putut ajuta mult mai bine spitalele de stat sau şcolile în paragină din ţară. Şi care, la limită, poate fi anticonstituţională... De jure, evident, dar poate utopic, ar fi extraordinar dacă Ministerul Educaţiei şi Guvernul României şi-ar asuma litera şi spiritul Constituţiei României şi ar elimina parodia predării religiei ortodoxe în şcoală sub masca „istoriei religiilor“. 

Marian Staş este formator, preşedinte al Asociaţiei „Liderii Mileniului III“.  

Sandra Pralong este preşedinte al Fundaţiei Synergetica.  

Radu Gologan este profesor de matematică la Universitatea Politehnica din Bucureşti şi „antrenorul“ echipelor româneşti la olimpiadele internaţionale de matematică.

Alexandru Bălăşescu este dr. în antropologie. 

Anchetă de idei realizată în cadrul formatului „Reţeaua România 2.0“ (www.romania20.org) – reţea de experţi consacraţi şi emergenţi, dedicată identificării şi formulării de idei în sensul căutatei strategii naţionale de dezvoltare. 

(fragment preluat din FP România)