Locuri nesupuse

Publicat în Dilema Veche nr. 612 din 5-11 noiembrie 2015
Locuri nesupuse jpeg

Invitat de o prietenă din Germania, Ruth Heynen, revin, la sfîrşit de vară, în vechile uzine din bazinul metalurgic al Ruhr-ului, azi dezafectate şi convertite în spaţii de teatru. Bisericile fără credincioşi şi fabricile fără muncitori şi-au găsit un nou rost şi, mai seducătoare decît sălile tradiţionale, ele reunesc azi public şi artişti care se precipită pentru a le umple. Uzina e echivalentul ruinelor, dar nu îndepărtate şi mitologice, ci ruina imediată, recuperată, integrată acum într-un circuit cultural. La Bienala de la Ruhr, arhitecţii designeri nu cultivă melancolia prafului şi a ruginei, dimpotrivă, arama străluceşte, fierul e intact, totul pare să fie nou, gata de funcţionare… dar funcţia s-a schimbat. Cărbunele e absent, oţelul inexistent, spectacolele le-au înlocuit şi, pînă la urmă, au salvat aceste vestigii industriale. Aici, Luk Perceval începe un ciclu de trei ani consacrat romanelor lui Zola care – intuiţie admirabilă – sînt contemporane uzinelor ce se construiau în zorii capitalismului: operele şi locurile comunică. Inspirate de o civilizaţie comună, azi sacrificată, ele renasc şi suscită rememorarea lucidă a unor timpuri recente, ai căror urmaşi sîntem şi de care ne amintim. Străini şi totuşi contemporani lor, ne reunim în spaţiile familiare transmise de străbunici… şi nu de regi luminaţi sau de călugări transfiguraţi.

Locurile, locurile rare, unice, mă atrag azi, cînd mă îndepărtez de mu¬zee. Locurile au o identitate memorabilă, ele permit o experienţă spaţială, o confruntare cu datele concrete ale arhitecturii sau ale naturii, ele sînt a¬nonime. De aceea, cînd Ruth mi-a propus să aleg, am optat pentru expediţia pe teritoriul conservat, lîngă Düsseldorf, de către un sculptor recunoscut, Anatol, ca¬re şi-a petrecut viaţa acolo. Totul atestă aici refuzul de a se supune logicii economice care domină regiunea, rentabilităţii industriale, căci lacurile mlăştinoase şi arborii neîngrijiţi cultivă un fel de stare naturală, liberă, rebelă. Locul pare dominat de spiritul lui Robinson Crusoe. Ne rătăcim şi ne bucurăm aruncînd un ochi la blocurile de beton din jur care, ca nişte inamici de pradă, sînt gata să atace. O oază, o insulă salvată. Ea ne consolează.

În acest spaţiu refractar eficacităţii sînt dispuse pavilioane moderne, ca nişte adăposturi pure destinate artei. Unei arte care se expune fără principiu cronologic sau autoritate pedagogică. În acelaşi pavilion sînt reunite sculpturi orientale şi pînze de Yves Klein sau George Grosz şi, neaşteptat, ele comunică. Dialog între o lume veche şi un spirit nou, iată ce ni se oferă. Discurs refractar la vechile concepţii marxiste istoricizante, discurs despre aptitudinea omului de a crea şi despre şansa de a-i fi martorii lipsiţi de orice constrîngeri sistematice. Poate pentru că eu însumi, străin coerenţei cu orice preţ, mă recunosc în aceste comunităţi de opere savant disparate, rafinat puse în scenă. Şi astfel, context unic, libertăţii acordate peisajului îi corespunde libertatea expoziţiei. Ele îşi sînt complementare. Un loc de neuitat!

Cîteva săptămîni mai tîrziu, regăseam la Petersburg o altă prietenă, Elena Kuzina. Acum cinci ani ea mă condusese pe urmele lui Dostoievski şi ale lui Raskolnikov în acel cartier burghez şi murdar denumit, cu un termen împrumutat de la Zola, „burta oraşului“. Graţie Elenei am ajuns la casa lui Alexandr Blok şi m‑am oprit lîngă Hôtel d’Angleterre, unde Esenin, ca şi colegul său, s-a sinucis. Sau am privit obeliscul ce marchează locul unde Puşkin a murit în acel duel murdar, perfid organizat. Iar la muzeul literaturii am atins pistolul care i-a fost fatal lui Lermontov. Cîte gloanţe, cîte asasinate politice machiate în accidente biografice! Rusia şi-a ucis poeţii. Iar Maiakovski li se alătură.

Elena, de astă dată, mi-a propus să ne aventurăm altundeva decît la Ermitaj sau la palatul Yusupov. Şi astfel, tot atît de departe ca la Düsseldorf, am intrat în zona protejată a clădirilor de pres¬tigiu construite de businessmeni şi fotbalişti, un fel de Snagov la nivelul Rusiei. Ici şi colo, rare, cîteva vechi case din lemn, pierdute şi izolate. Interesul acestei mici expediţii îmi scapă. Ce căutăm aici? Pînă cînd Elena intervine şi maşina se opreşte pentru a ne lăsa să intrăm într-o curte unde o tînără fată sculptează în piatră cu o maşină modernă, iar un bărbat, cam la cincizeci de ani, ne deschide ospitalier poarta. Ajunseserăm. O

din lemn pe trei etaje, făcută în 1908, statui dispersate şi copaci în jur. O lume imprevizibilă, o lume dintru început străină construcţiilor din jur, o lume salvată. Valeri Bîtca – numele gazdei – îmi explică ritualul care cere ca, înaintea vizitei, totul să înceapă prin aprinderea unui foc în sobă. Intrăm în casa unde se îngrămădesc sculpturi şi fotografii, cărţi şi lemne de ars. Dezordine ce confirmă o activitate şi o existenţă în acest loc ce reuneşte, de cîţiva ani, patru plasticieni, ca nişte indieni într-o rezervaţie ameninţată. Pe masă, cîteva provizii frugale ne aşteaptă, o sticlă de vin georgian, parc-am fi într-un roman. Valeri e un „moldovean“ de la Chişinău cu care vorbesc româneşte – cîtă emoţie! –, ce va juca apoi, pentru noi, un

utilizînd fragmente de sculpturi şi evocări istorice pariziene. Aici, în acest loc, respirăm departe de lume, dar aproape de viaţă. În curte mă opresc în faţa unei sculpturi de Dimitri Verdianu ce îi asociază, în acelaşi bloc de piatră, pe Eminescu şi pe Creangă – tocmai ascultasem la Paris un minunat recital dat de Constantin Chiriac ce îmbina scrisori şi versuri ale celor doi prieteni. Mă opresc în faţa unei sculpturi ce pare a fi o poetică piatră de mormînt adusă din Moldova, rusă sau română. Urc pînă în podul asfixiat de busturi şi corpuri, rătăcesc prin grădină, peste tot aceleaşi repere depuse aici ca însemne ale unui refugiu ce nu se predă. Dincolo de opere, forţa locului atrage, dar ceea ce în Germania era oficial prezervat, aici artiştii s-au aliat pentru a salva această oază de rezistenţă. Prezenţa pietrei reconfortează, căci ea pare să confirme obstinaţia ireductibilă a acestor militanţi ai artei ce nu capitulează în faţa capitalului.

Apoi, etapă succesivă, pătrundem într‑un spaţiu similar, unde o doamnă sculptor, Marina Spivak, domneşte şi trăieşte în mijlocul granitului căruia întreaga familie, de la tată la soţ, i s-a dăruit complet. Ne plimbăm printre opere şi pietre poetic dispuse, în timp ce Marina îmi expune admirativ creaţiile tatălui – cîtă dăruire! –, iar eu, în secret, admir o scul¬ptură a sa ce reuneşte, una lîngă alta,

Mărturie a doliului recent care i-a marcat viaţa, dar nu i-a anulat surîsul. Cîtă umanitate, în ciuda dispariţiilor şi a pericolelor, căci recent i-a luat casa foc! O strategie flagrantă pentru a-i decide pe aceşti artişti să-şi trădeze locul şi să capituleze în faţa agenţilor imobiliari. Ei rămîn însă de „piatră“. Privesc piatra lui Anatol, a lui Valeri şi Dimitri, a Marinei şi o asimilez unei rezistenţe ce refuză uzajul acestor materiale comode care s-au impus majoritar, plasticul şi imaginile video; ea e simbolul unei arte şi al unei demnităţi neînfrînte. Piatra e, în sculptură, echivalentul tragediei antice în teatru. Ele sînt de aceeaşi natură, materiale nesupuse. Ele sînt proprii acestor locuri nesupuse.

O imagine le leagă direct. Să o descopăr, m-a emoţionat. Ea e agăţată pe pereţii atelierului lui Anatol ca şi pe aceia ai casei lui Valeri: imaginea lui Brâncuşi. Brâncuşi tînăr, Brâncuşi bătrîn, dar mereu Brâncuşi. El le e aliat şi referinţă. Privind aceste fotografii, în colţuri opuse ale globului, mă bucur să-l descopăr aici pe Brâncuşi, maestru artistic şi spiritual. Rege recunoscut al unor locuri nesupuse.

Printr-un hazard fericit, un prieten, Pierre Delmas, m-a condus recent în inima Normandiei, într-un alt loc nesupus: la o moară cu apă din vremuri vechi, unde un sculptor şi-a construit un atelier, ca un ermit în mijlocul civilzaţiei. Nimeni şi nimic în jur, doar piatră, apă şi arbori. În acest labirint unde a acumulat resturi de marmură din alte vremuri şi a sculptat, a pictat fără încetare, am resimţit emoţia produsă de un artist însingurat ce nu se predă: Henri Thomas. Refugiat şi retras, ca şi ceilalţi, într-un loc fără compromis, propice doar dialogului cu sine însuşi.

George Banu este critic de teatru.

image png
Supraviețuire
Pentru că am aflat de pe Facebook că o pisică îngheață și moare de frig la -15 de grade.
image png
Autenticitatea, între parfum și mujdei
În psihologie, esența unei personalități este definită, în principiu, de cinci caracteristici centrale.
image png
Speranța
Speranţa este una dintre virtuţile teologice.
image png
Scriptura: arbore, spital, cer
Pentru că Dumnezeu însuși li se dezvăluie ca o carte care „nu se închide”.
image png
Inima casei
Acum, la facultate, împreună cu colegele mele, doctorande în arhitectură, Irina Scobiola și Silvia Costiuc, îi învățăm pe studenții noștri cum să proiecteze o locuință.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Sau că liliecii sînt, în unele privințe, niște creaturi de invidiat? Sau că bat sex e totuna cu bad sex?
image png
Moș Nicolae
Poveștile lor nu mi-au diminuat cu nimic credința în Moși.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Sărbătorile vin!”
Problema nu prea are legătură cu renul Rudolf și vorbește mai mult despre tine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Să găsești oameni la fel ca tine
A îndrăzni să vorbești despre o boală înseamnă a crea o comunitate.
Zizi și neantul jpeg
„Luna cadourilor” și cenușiul
Simțeam cum realitatea tindea, făcea chiar presiuni asupra noastră, a locuitorilor ei, să se transforme în irealitatea din Lumea de lemn.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cine o mai ține minte pe „fata de la pagina 5?” – cum recuperăm anii ’90?
Ar trebui să existe undeva la un loc de cinste într-un muzeu al presei românești de după 1989.
E cool să postești jpeg
Termopanul, valoare națională
„O bojdeucă trendy“, „Parchetul este cumpărat de la Dedeman sau Praktiker?“
p 20 Balaam WC jpg
Originea regilor magi
E un mag dintre caldeeni? Un ghicitor în stele? Un vrăjitor malefic?
Theodor Pallady jpeg
O carte despre oameni și îngeri
Cititorul va descoperi în text rațiunea tainică a Întrupării: doar omul – cu anatomia lui de lut și sufletul său nemuritor – avea să fie o imago Dei.
p 24 F  Prica jpg
Cu ochii-n 3,14
„Un cal a reușit cumva să iasă din boxa lui și umblă prin avion.”
image png
Oamenii din fotografii
Să-i facem să supraviețuiască.
image png
Malliștii
După film, ne-am dus să ne căutăm mașina în parcarea subterană, acolo, în hruba aia imensă și întunecoasă se termină fericirea.
image png
Lectura, antidotul violenței?
Cel mai des, este invocată lipsa timpului: „N-am mai citit pentru că m-a copleșit oboseala”.
image png
Mărturia lui Pascal
Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.
p 20 Iași WC jpg
Provincia ca problemă
Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.
p 21 la Lorin WC jpg
Olimpul litoralului românesc (2)
Ceva din spiritul stațiunii, un je-ne-sais-quoi, îi face și pe sportivii de performanță să își facă aici cantonamentele.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Lacrimile ei se amestecă cu cele ale acestui bazin“.
image png
Toate lucrurile care s-au schimbat
E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba.
image png
Capoate și feminități
Așa, diferențele dintre interior și exterior erau într-o măsură abolite.

Adevarul.ro

image
Fiara de plastic. Povestea Daciei „Lăstun“ Maxi, un Fiat 500 al românilor, care nu a mai ieșit pe poartă
Dacia 500 „Lăstun“ ar fi trebuit să fie pentru români cam ce a fost Fiat 500 pentru italieni, Renault 5 pentru francezi, WV pentru germani. O mașină din gama mini, mai degrabă pentru tineret. O maşină de oraş, potrivită pentru transportul urban. A fost ideea și dorința lui Nicolae Ceaușescu
image
SPECIAL Elvira Popescu: de la actriță la contesă, devenită „Notre Dame du Théâtre“ FOTO/VIDEO
Cum a ajuns o româncă din București să devină o actriță contesă mai cunoscută în Franța decât celebra Greta Garbo.
image
Lista celor mai periculoase alimente din lume. Cinci alimente la care nu te-ai aștepta să fie incluse
În întreaga lume, există anumite alimente periculoase care pot provoca de la intoxicații alimentare ușoare până la deces, în cazuri extreme.

HIstoria.ro

image
Un posibil caz de braconaj arheologic în Moldova, în secolul al XVII-lea
Un posibil caz de braconaj asupra unui tumul din Moldova istorică este consemnat într-un document de la 1635, notează arheologul Vasile Diaconu, pe pagina sa de Facebook.
image
Moartea lui Aurel Vlaicu. Concluziile anchetei
În cursul anchetei în cazul accidentului aeronautic în care și-a pierdut viața Aurel Vlaicu (31 august/13 septembrie 1913) s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul av. Gheorghe Negrescu le prezintă astfel:
image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.