Locuri nesupuse
Invitat de o prietenă din Germania, Ruth Heynen, revin, la sfîrşit de vară, în vechile uzine din bazinul metalurgic al Ruhr-ului, azi dezafectate şi convertite în spaţii de teatru. Bisericile fără credincioşi şi fabricile fără muncitori şi-au găsit un nou rost şi, mai seducătoare decît sălile tradiţionale, ele reunesc azi public şi artişti care se precipită pentru a le umple. Uzina e echivalentul ruinelor, dar nu îndepărtate şi mitologice, ci ruina imediată, recuperată, integrată acum într-un circuit cultural. La Bienala de la Ruhr, arhitecţii designeri nu cultivă melancolia prafului şi a ruginei, dimpotrivă, arama străluceşte, fierul e intact, totul pare să fie nou, gata de funcţionare… dar funcţia s-a schimbat. Cărbunele e absent, oţelul inexistent, spectacolele le-au înlocuit şi, pînă la urmă, au salvat aceste vestigii industriale. Aici, Luk Perceval începe un ciclu de trei ani consacrat romanelor lui Zola care – intuiţie admirabilă – sînt contemporane uzinelor ce se construiau în zorii capitalismului: operele şi locurile comunică. Inspirate de o civilizaţie comună, azi sacrificată, ele renasc şi suscită rememorarea lucidă a unor timpuri recente, ai căror urmaşi sîntem şi de care ne amintim. Străini şi totuşi contemporani lor, ne reunim în spaţiile familiare transmise de străbunici… şi nu de regi luminaţi sau de călugări transfiguraţi.
Locurile, locurile rare, unice, mă atrag azi, cînd mă îndepărtez de mu¬zee. Locurile au o identitate memorabilă, ele permit o experienţă spaţială, o confruntare cu datele concrete ale arhitecturii sau ale naturii, ele sînt a¬nonime. De aceea, cînd Ruth mi-a propus să aleg, am optat pentru expediţia pe teritoriul conservat, lîngă Düsseldorf, de către un sculptor recunoscut, Anatol, ca¬re şi-a petrecut viaţa acolo. Totul atestă aici refuzul de a se supune logicii economice care domină regiunea, rentabilităţii industriale, căci lacurile mlăştinoase şi arborii neîngrijiţi cultivă un fel de stare naturală, liberă, rebelă. Locul pare dominat de spiritul lui Robinson Crusoe. Ne rătăcim şi ne bucurăm aruncînd un ochi la blocurile de beton din jur care, ca nişte inamici de pradă, sînt gata să atace. O oază, o insulă salvată. Ea ne consolează.
În acest spaţiu refractar eficacităţii sînt dispuse pavilioane moderne, ca nişte adăposturi pure destinate artei. Unei arte care se expune fără principiu cronologic sau autoritate pedagogică. În acelaşi pavilion sînt reunite sculpturi orientale şi pînze de Yves Klein sau George Grosz şi, neaşteptat, ele comunică. Dialog între o lume veche şi un spirit nou, iată ce ni se oferă. Discurs refractar la vechile concepţii marxiste istoricizante, discurs despre aptitudinea omului de a crea şi despre şansa de a-i fi martorii lipsiţi de orice constrîngeri sistematice. Poate pentru că eu însumi, străin coerenţei cu orice preţ, mă recunosc în aceste comunităţi de opere savant disparate, rafinat puse în scenă. Şi astfel, context unic, libertăţii acordate peisajului îi corespunde libertatea expoziţiei. Ele îşi sînt complementare. Un loc de neuitat!
Cîteva săptămîni mai tîrziu, regăseam la Petersburg o altă prietenă, Elena Kuzina. Acum cinci ani ea mă condusese pe urmele lui Dostoievski şi ale lui Raskolnikov în acel cartier burghez şi murdar denumit, cu un termen împrumutat de la Zola, „burta oraşului“. Graţie Elenei am ajuns la casa lui Alexandr Blok şi m‑am oprit lîngă Hôtel d’Angleterre, unde Esenin, ca şi colegul său, s-a sinucis. Sau am privit obeliscul ce marchează locul unde Puşkin a murit în acel duel murdar, perfid organizat. Iar la muzeul literaturii am atins pistolul care i-a fost fatal lui Lermontov. Cîte gloanţe, cîte asasinate politice machiate în accidente biografice! Rusia şi-a ucis poeţii. Iar Maiakovski li se alătură.
Elena, de astă dată, mi-a propus să ne aventurăm altundeva decît la Ermitaj sau la palatul Yusupov. Şi astfel, tot atît de departe ca la Düsseldorf, am intrat în zona protejată a clădirilor de pres¬tigiu construite de businessmeni şi fotbalişti, un fel de Snagov la nivelul Rusiei. Ici şi colo, rare, cîteva vechi case din lemn, pierdute şi izolate. Interesul acestei mici expediţii îmi scapă. Ce căutăm aici? Pînă cînd Elena intervine şi maşina se opreşte pentru a ne lăsa să intrăm într-o curte unde o tînără fată sculptează în piatră cu o maşină modernă, iar un bărbat, cam la cincizeci de ani, ne deschide ospitalier poarta. Ajunseserăm. O
din lemn pe trei etaje, făcută în 1908, statui dispersate şi copaci în jur. O lume imprevizibilă, o lume dintru început străină construcţiilor din jur, o lume salvată. Valeri Bîtca – numele gazdei – îmi explică ritualul care cere ca, înaintea vizitei, totul să înceapă prin aprinderea unui foc în sobă. Intrăm în casa unde se îngrămădesc sculpturi şi fotografii, cărţi şi lemne de ars. Dezordine ce confirmă o activitate şi o existenţă în acest loc ce reuneşte, de cîţiva ani, patru plasticieni, ca nişte indieni într-o rezervaţie ameninţată. Pe masă, cîteva provizii frugale ne aşteaptă, o sticlă de vin georgian, parc-am fi într-un roman. Valeri e un „moldovean“ de la Chişinău cu care vorbesc româneşte – cîtă emoţie! –, ce va juca apoi, pentru noi, un
utilizînd fragmente de sculpturi şi evocări istorice pariziene. Aici, în acest loc, respirăm departe de lume, dar aproape de viaţă. În curte mă opresc în faţa unei sculpturi de Dimitri Verdianu ce îi asociază, în acelaşi bloc de piatră, pe Eminescu şi pe Creangă – tocmai ascultasem la Paris un minunat recital dat de Constantin Chiriac ce îmbina scrisori şi versuri ale celor doi prieteni. Mă opresc în faţa unei sculpturi ce pare a fi o poetică piatră de mormînt adusă din Moldova, rusă sau română. Urc pînă în podul asfixiat de busturi şi corpuri, rătăcesc prin grădină, peste tot aceleaşi repere depuse aici ca însemne ale unui refugiu ce nu se predă. Dincolo de opere, forţa locului atrage, dar ceea ce în Germania era oficial prezervat, aici artiştii s-au aliat pentru a salva această oază de rezistenţă. Prezenţa pietrei reconfortează, căci ea pare să confirme obstinaţia ireductibilă a acestor militanţi ai artei ce nu capitulează în faţa capitalului.
Apoi, etapă succesivă, pătrundem într‑un spaţiu similar, unde o doamnă sculptor, Marina Spivak, domneşte şi trăieşte în mijlocul granitului căruia întreaga familie, de la tată la soţ, i s-a dăruit complet. Ne plimbăm printre opere şi pietre poetic dispuse, în timp ce Marina îmi expune admirativ creaţiile tatălui – cîtă dăruire! –, iar eu, în secret, admir o scul¬ptură a sa ce reuneşte, una lîngă alta,
Mărturie a doliului recent care i-a marcat viaţa, dar nu i-a anulat surîsul. Cîtă umanitate, în ciuda dispariţiilor şi a pericolelor, căci recent i-a luat casa foc! O strategie flagrantă pentru a-i decide pe aceşti artişti să-şi trădeze locul şi să capituleze în faţa agenţilor imobiliari. Ei rămîn însă de „piatră“. Privesc piatra lui Anatol, a lui Valeri şi Dimitri, a Marinei şi o asimilez unei rezistenţe ce refuză uzajul acestor materiale comode care s-au impus majoritar, plasticul şi imaginile video; ea e simbolul unei arte şi al unei demnităţi neînfrînte. Piatra e, în sculptură, echivalentul tragediei antice în teatru. Ele sînt de aceeaşi natură, materiale nesupuse. Ele sînt proprii acestor locuri nesupuse.
O imagine le leagă direct. Să o descopăr, m-a emoţionat. Ea e agăţată pe pereţii atelierului lui Anatol ca şi pe aceia ai casei lui Valeri: imaginea lui Brâncuşi. Brâncuşi tînăr, Brâncuşi bătrîn, dar mereu Brâncuşi. El le e aliat şi referinţă. Privind aceste fotografii, în colţuri opuse ale globului, mă bucur să-l descopăr aici pe Brâncuşi, maestru artistic şi spiritual. Rege recunoscut al unor locuri nesupuse.
Printr-un hazard fericit, un prieten, Pierre Delmas, m-a condus recent în inima Normandiei, într-un alt loc nesupus: la o moară cu apă din vremuri vechi, unde un sculptor şi-a construit un atelier, ca un ermit în mijlocul civilzaţiei. Nimeni şi nimic în jur, doar piatră, apă şi arbori. În acest labirint unde a acumulat resturi de marmură din alte vremuri şi a sculptat, a pictat fără încetare, am resimţit emoţia produsă de un artist însingurat ce nu se predă: Henri Thomas. Refugiat şi retras, ca şi ceilalţi, într-un loc fără compromis, propice doar dialogului cu sine însuşi.
George Banu este critic de teatru.