Strategia identitară deschisă

Într-un număr de acum cîteva luni al Dilemei vechi, Ovidiu Nahoi scrie despre libera circulaţie a forţei de muncă în spaţiul comunitar. Plecînd de la o luare de poziţie antiimigraţionistă a unui ministru olandez, colegul nostru îşi exprimă, în final, pe bună dreptate, o urmă de îndoială, chiar îngrijorare, în legătură cu „direcţia în care merg lucrurile…“.

Este adevărat că în ultima perioadă – fie că sînt sau nu în campanie electorală – tot mai mulţi oameni politici europeni se pronunţă, mai ales, împotriva muncitorilor din România şi Bulgaria. Se întîmplă asta din mai multe considerente. Este vorba despre campanii electorale şi dorinţa de a capta atenţia electoratului lor. Vor să arate că au pe agenda lor problemele pe care le provoacă, în mod punctual, un „străin“ sau altul. Apoi, discutăm despre criza economică ce duce la o stare de concurenţă acerbă pe piaţa muncii, în dezavantajul „localnicilor“; presiuni asupra nivelului de salarizare şi condiţii de muncă ale emigranţilor, care sînt, de multe ori, inacceptabile în raport cu media unei ţări anume şi, nu în ultimul rînd, cu apartenenţa oamenilor politici respectivi la curente politico-ideologice, care nu îmbrăţişează filozofia de bază, pe care stă construcţia europeană.

La baza Europei ca spaţiu unic, economic şi civilizaţional, stau patru libertăţi enunţate, garantate şi subliniate în permanenţă de documentele comune; este vorba despre libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor. Prima dintre ele – pentru că despre ea discutăm azi – îşi are punctul de plecare în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU pe 10 septembrie 1948. La articolul 13 se garantează libera circulaţie a persoanelor: „Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de a reveni în ţara sa.“ (www.legislatie.resurse-pentru-democraţie.org) Un alt document pe care se bazează această libertate este Actul Unic European, semnat la Luxemburg şi Haga pe 17, respectiv 28 februarie 1986. Acest document arată, la articolul 13, că piaţa internă comunitară este „un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi capitalurilor este asigurată în conformitate cu prezentul tratat“ (www.academiadepolitie.ro – Stan Elena Doina – rezumatul tezei de doctorat „Libera circulaţie a persoanelor în cadrul UE“). Ultimul document pe care îl amintim este Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, din anul 2000. La articolul 45 se spune: „Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de circulaţie şi de şedere liberă pe teritoriul statelor membre.“

Dar ce se ascunde în spatele acestor articole de lege generoase şi acestor principii frumoase? Percepţia la noi este că aceste libertăţi ne sînt făcute cadou şi că ar trebui să ne bucurăm de ele cît le mai avem, pentru că e posibil ca într-o zi să nu mai putem beneficia de ele. Ameninţările la adresa lor produc temeri la noi. Este un cadru simplist al dezbaterii, pe care trebuie să-l respingem în cunoştinţă de cauză. Pe fond, lucrurile sînt mult mai complicate. Nici Abraham Lincoln nu a abolit sclavia doar pentru că îi iubea foarte mult pe oamenii de culoare, ci, pur şi simplu, şi pentru că nordul industrializat şi victorios avea nevoie de forţă de muncă liberă, care să se poată deplasa pentru a munci în fabrici, forţă de muncă ieftină şi disponibilă, care să accepte transformarea din sclavi în proletari, aşa cum s-a exprimat Marx. Este uşor cinic să cauţi în spatele fiecărei idei generoase şi un interes, dar se pare că aşa funcţionează lumea în care trăim.

După al Doilea Război Mondial, mai ales sub influenţa politicii de expansiune monetară şi politică americană, filozofia construcţiei imperiale s-a modificat substanţial. Modelul de înţelegere a dinamicii civilizaţionale, construit de Mackinder la începutul secolului XX, nu mai este de actualitate. Profesorul Ilie Bădescu, în lucrarea Despre criză în lumina teoriei succesiunilor coexistente (Academia Română, Centrul Român de Economie Comparată şi Consens, Bucureşti, 2009, www.ince.ro), discutînd pe baza lucrării acad. Tudorel Postolache – Vers un ideal practicable (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007): „Civilizaţiile existente au, aşadar, caracter identitar închis sau deschis. Altfel spus, o civilizaţie se poate închide sau deschide în faţa expansiunii sistemului înglobant. În lumina teoriei succesiunii coexistente, trebuie, deci, să distingem între identităţile închise şi identităţile deschise. Ipoteza de bază a teoriei este aceea că civilizaţiile care practică strategii identitare închise se expun riscului dispariţiei, celelalte reprezentînd şanse de expansiune. Şansa istorică a civilizaţiei occidentale a fost procurată de strategia sa identitară deschisă – ne spune acad. Tudorel Postolache.“ (p. 11) Iată că nu beneficiem de nici un cadou. Libertăţile despre care discutăm sînt fundamentale pentru dinamica, adaptarea şi existenţa Occidentului. Oamenii deştepţi ai lor, dar şi ai noştri, ştiu asta.

Azi, percepţia despre imperii cu graniţe clar trasate este veche şi depăşită. Comerţul şi competitivitatea aduc banii, iar cine are banii este puternic. Obsesia zidului din marginea imperiului este pe cale de dispariţie. Imperiul Roman a fost ultima mare construcţie geopolitică şi civilizaţională dintre ziduri. De fapt, tocmai tentaţia ridicării zidului a dus la imposibilitatea adaptării prin schimb economic şi cultural, în dinamică. Zidul sau graniţa sînt concepte stînjenitoare azi, cu care mai operează doar cei înapoiaţi. Rusia este acum un exemplu clasic şi îngrijorător prin înapoierea şi brutalitatea instrumentelor sale de politică externă. Imperiile moderne au la bază „economii univers, care ajung la un alt nivel al concurenţei şi la o altă scară a dominaţiei“, aşa cum spune Fernand Braudel (Jocurile schimbului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, vol. II, p. 306). Strategii militari vorbeau altă dată despre corespondenţa dintre bocancul infanteristului şi teritoriul cucerit. E timpul să uite asta. Ocupaţia banului şi a comerţului este una paşnică, permanentă şi subtilă. De aceea, „teoria succesiunii coexistente a deplasat accentul de pe înţelesul teritorialist al centrului mişcării civilizaţiilor spre un înţeles spiritualist. (…) Este prima eliberare majoră de modelul hegemonic al înţelegerii dinamicii civilizaţiilor pe care l-a propus englezul Mackinder“ (Ilie Bădescu, op. cit., p. 9).

După cum se poate intui, strategia identitară deschisă pe care o adoptă acum marile naţiuni funcţionează, în primul rînd, ca o soluţie pentru rezolvarea propriilor probleme economice, culturale şi chiar de forţă de muncă şi populaţie. Altădată, aceste probleme erau rezolvate prin declanşarea directă de războaie. Cei învinşi plăteau un tribut şi în oameni, care deveneau sclavi ai cuceritorului. În pragul modernităţii, lumea capitalistă a mers în Africa şi în alte părţi ale lumii şi a adus mulţimi de sclavi. Azi, prin strategiile despre care vorbim, necesarul de forţă de muncă se asigură prin liberalizarea circulaţiei sale. Pierderile celor care trimit forţă de muncă sînt uriaşe. Dacă ar fi să ne gîndim numai la costurile pe care le suportă România cu şcolarizarea medicilor sau a altor categorii de oameni supracalificaţi, care pleacă permanent din ţară, şi ar fi de ajuns. Ideea că trimitem infractori în Occident, care ne fac de rîs, e una secundară. Este o discuţie minoră, dacă o pot numi aşa, în raport cu fundalul imens, de altă nuanţă, pe care se derulează realitatea.

Efortul uriaş de impunere la scară planetară a imperiilor moderne trebuie susţinut cu oameni mulţi şi superior calificaţi. Or, cifrele lor de înmulţire a populaţiei „proprii“ sînt de mulţi ani în scădere, tocmai ca urmare a civilizării excesive. De aceea, pare paradoxal, dar, pentru a-şi asigura supravieţuirea şi competitivitatea, inclusiv a forţei de muncă, sînt obligaţi să primească mulţi oameni, chiar dacă asta ar semăna, pe termen scurt, cu o decivilizare a spaţiului respectiv. Este un efort de reinventare, de adaptare şi reconstrucţie în alte tipare, cu scopul evitării unui colaps din interior. Deşi pare a-şi schimba identitatea, prin asimilarea umană şi culturală a noilor veniţi (falimentul multiculturalismului fiind decretat de mult, mai ales în America), imperiul se îmbogăţeşte cu cel mai de preţ bun – fiinţa umană, şi îşi păstrează viteza de înaintare şi expansiune, specifice modernităţii. Dacă pentru occidentali, de exemplu, prosperitatea şi civilizaţia devin plicticoase şi motive de saturaţie şi apatie, cei nou-veniţi aduc prospeţimea atît de mult dorită. Ei păstrează segmentarea corectă a pieţei forţei de muncă, ocupînd spaţii şi meserii pe care „localnicii“ le evită, pentru că nu le mai consideră demne de ei (dacă sînt pe treapta de jos a pieţei forţei de muncă) sau nu le mai pot ocupa pentru că nivelul lor de pregătire devine, tot din lene, deficitar (dacă sînt pe treapta superioară a pieţei forţei de muncă). Nou-venitul asigură dinamism unei lumi care se poate plafona ca efect pervers al bunăstării. Stagnarea sau reculul ar însemna primele semne de slăbiciune şi prăbuşire. Evident că procesul de transfer nu este unul haotic, va mai trece multă vreme pînă cînd circulaţia liberă la nivel planetar a forţei de muncă va fi un fapt îndeplinit. Diferenţele de nivel de trai sînt încă uriaşe între diferite regiuni ale planetei. Cu toate că această decivilizare are şi costurile ei, iar prezenţa hoţilor de buzunare în centrul Parisului este unul dintre ele, balanţa funcţionează, deocamdată, net în favoarea celui puternic. Spun „deocamdată“, pentru că, în timp, situaţia se poate inversa, iar viteza cu care se întîmplă asta depinde de noi. România are şi avantaje uriaşe, în urma statutului său de membru al UE. Cel mai important este cel al eliminării asimetriilor, al ecartului de ordin economic şi de civilizaţie. Procesul despre care vorbim poate fi inversat, adus în favoarea noastră. Cu timpul, putem deveni beneficiari ai acestui joc impus de strategia identitară deschisă a UE. Putem anticipa că, peste o generaţie, o bună parte din forţa de muncă o vom avea din alte state, din zone ale planetei mai puţin dezvoltate. Se va întîmpla asta într-o ţară definitiv integrată, care va funcţiona ca o oază de prosperitate şi stabilitate, aşa cum sînt pentru noi, acum, statele UE. 

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.

Foto: wikimedia commons