Călăuza cea oarbă
Una dintre întrebările pe care şi le pun foarte mulţi oameni preocupaţi de ce se întîmplă în jurul nostru este legată de schimbarea profundă de atitudine a oamenilor politici, în momentul în care ajung la putere. Dacă pînă atunci se comportă normal şi au idei şi argumentaţii credibile, cînd au în spatele lor o funcţie devin de nerecunoscut. Chiar şi cei mai inteligenţi se poartă anormal, încep să trădeze, negîndu-şi cu entuziasm şi în cea mai mare parte discursul de pînă atunci. Eu cred că se întîmplă aşa din cauza corupţiei şi a intereselor enorme pe care trebuie să le gestioneze. Se fură mult în România şi la toate nivelurile. „A da“ a devenit cu timpul un mod de a fi. Chiar dacă toată lumea spune că hoţia nu este inventată la noi, nu avem nici o scuză atunci cînd ne aducem o contribuţie deosebită la perfecţionarea stilului şi a metodelor. Pe fond, ilegitimitatea nesancţionată de legea averilor, a carierelor şi a vieţii interlope, în general, ne pune în situaţia unor confuzii uriaşe şi a unui permanent conflict social în care fiecare se războieşte cu fiecare, considerînd că trăieşte într-o lume nedreaptă, în care nu se mai poate face nimic. Chiar şi rataţii de profesie şi incompetenţii se amestecă subtil în acest joc, găsind explicaţii care mai de care mai haioase, pentru fiecare eşec.
O parte din ceea ce numim azi corupţie şi clientelism are în România rădăcini mai vechi, culturale şi de civilizaţie, specifice unei ţări mici, care a fost obligată să trăiască secole întregi sub opresiunea imperiilor din jur. Tocmai de aceea, de exemplu, promovarea rudelor şi a membrilor de familii venea să substituie şi să înlocuiască accesul străinului în jurul unor funcţii sau demnităţi. Ceea ce în vremea fanarioţilor putea constitui un gest firesc de apărare, azi este un semn de primitivism. Sîntem diferiţi de lumea occidentală şi în sensul că, deşi trăim în secolul XXI, mulţi oameni cu multă carte şi chiar în poziţii de mare răspundere au o reprezentare greşită despre lege şi respectul faţă de aceasta. Unde nu găsim modalităţi de a o ocoli, pur şi simplu o încălcăm şi apoi ridicăm din umeri. Cazul sutelor şi miilor de primari care au intrat în ilegalitate, exercitînd atribuţii pe care legea le interzicea este deja clasic. Dacă regula este încălcarea legii, atunci ce gîndesc cei care o respectă? Se pot simţi frustraţi sau pot trece şi ei la încălcarea legii rapid, dintr-un reflex de adaptare? Mă întreb ce ar gîndi asemenea oameni care încalcă legile aşa cum respiră, dacă, să zicem, un inginer care construieşte poduri ar face la fel cu legile matematicii sau un medic care operează pe creier ar încălca legile chimiei? Ar trebui ca „domnul primar“, care îşi bate pur şi simplu joc de o normă, să cadă cu maşina în apă sau medicul să-i caute inima în abdomen. Ar fi mulţumit?
Corupţia, mai bine zis marea corupţie despre care vorbim aici, are legătură cu statul, organizarea politică şi birocraţia, sub toate formele sale de manifestare. Nivelul său ridicat este un eşec al administraţiei de stat. Plătim taxe şi impozite şi ne supunem unor norme şi legi drept contra-prestaţie pentru şansa pe care civilizaţia ne-o oferă de a vieţui împreună în colectivităţi organizate. Atitudinea negativă faţă de lege este definitorie pentru starea de barbarie. Oamenii civilizaţi respectă legea. Acesta este unul dintre elementele de legătură care îi ţine împreună şi îi opreşte să se sfîşie în căutarea bunăstării şi a unei vieţi uşoare. Cele două legi, cea omenească şi cea divină, sînt singurele obstacole în calea haosului.
Din cauza puterii sale neîngrădite, atunci cînd ajunge la putere omul politic devine un orb. I se şoptesc la ureche oportunităţi nevisate, nume de firme, conturi, offshore-uri, scheme de fraudare şi comisioane uriaşe. Se întîmplă aşa pentru că el decide. La noi, el este cel care poate hotărî asupra bogăţiei şi sărăciei, asupra sănătăţii şi libertăţii unor semeni de-ai lui. Pieter Bruegel cel Bătrîn are un tablou care se cheamă Parabola orbilor inspirat din Evanghelia după Matei (15:14) „Lăsaţi-i: sînt nişte călăuze oarbe; şi cînd un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amîndoi în groapă.“ Un orb îi conduce pe ceilalţi orbi spre o direcţie necunoscută. Au gesturi disperate de căutare a unei căi care nu le poate fi accesibilă prin natura statutului lor. Nu vor găsi calea, şi damnarea şi disperarea li se citeşte pe chip. Sîntem în aceeaşi situaţie. Sîntem orbi şi căutăm în întuneric o mîntuire la care nu avem acces. Ofer o soluţie! Să respectăm legea! Să nu mai spunem că legile sînt nedrepte şi de-aceea le încălcăm. Să nu mai cultivăm, în inima copiilor noştri, ideea că fiecare poate trăi autarhic, după propriile legi şi norme, de cele mai multe ori în contradicţie cu cele generale. Cum să ieşim din barbarie cu oameni care, prin educaţia copiilor lor, duc mai departe primitivismul? Nu avem dreptate atunci cînd încălcăm o lege, chiar dacă legea respectivă ni se pare nedreaptă.
Uneori, mergem mai departe. Tot din motive de primitivism fraternizăm cu infractorul sau ne manifestăm public simpatia faţă de el. Aşa se întîmplă că oameni care au pus, pur şi simplu, ţara în genunchi prin decizii, contracte oneroase şi corupţie sînt aplaudaţi frenetic, în scene sinistre, în forul unor instituţii care se doresc stîlpi ai democraţiei. Există de asemenea oameni care au mers la televizor şi au discutat liber, pe un ton şugubăţ, despre cum au dat şi au luat mită. Ulterior, infractorul ne trimite scrisori din puşcărie în care se vaită că el are obrazul subţire şi nu poate suporta regimul de detenţie. Un apropiat vine la mine şi mă enervează căinîndu-l: „Ce mai om! Ar trebui să-l graţieze!“ Sîntem o ţară veselă, dacă această veselie nu ne-ar durea pînă la lacrimi.
A construi puşcării şi a le umple cu infractori nu este de ajuns, din cel puţin două motive. În primul rînd că, cel mai adesea, pedepsele sînt asumate de către infractori şi nu mai au rolul de a impune respectarea legii. Există oameni care cuantifică hoţia în ani de puşcărie. Pentru ei prestigiul şi onoarea sînt cuvinte goale. Calculează simplu: doi ani pentru un milion de euro furat sau patru ani pentru cinci milioane. Omul se va întîlni acolo cu cel care, neavînd avocaţi buni, execută tot doi ani pentru furtul unei găini. În asemenea cazuri, posibilităţile legii sînt limitate şi oamenii fură liniştiţi, gîndindu-se că nu vor face multă puşcărie, pentru că „nu au omorît pe nimeni“. În al doilea rînd, limitarea corupţiei nu se face eficient limitîndu-i efectele. Trebuie acţionat la cauze. Omul este o fiinţă lacomă din fire. Eu nu cred în etica vecinului de la VII care, plin de civism şi îngrijorat de soarta ţării, îi critică permanent pe corupţi. Ştiu că, de îndată ce va avea o funcţie, se va purta la fel. De aceea nu trebuie să aşteptăm să ne vindecăm de lăcomie, ci trebuie să impunem respectarea legii şi a normei, cu toate mijloacele.
Ca alternative, discutăm despre retragerea statului din economie şi reforma sa. Aceasta ar fi prima etapă – deconectarea lor de la conductele cu bani ale proprietăţii publice. Marea corupţie se combate de sus în jos, şi nu de jos în sus. Cînd va avea un salariu îndestulător, posibil prin oprirea hoţiei la vîrful puterii, un medic de ţară nu va mai primi cadou o găină de la fiecare babă consultată. Tot ceea ce merge în aceste direcţii să fie încurajat. Regionalizarea ar fi o altă modalitate de a retrage statul şi instituţiile statului din calitate de prieteni ai hoţilor şi de duşmani ai oamenilor cinstiţi. Povestea deloc neadevărată cu Vasile care lucrează la garda financiară, a cărui soţie este colegă de serviciu cu prietena prietenului meu, trebuie să dispară. Regionalizarea trebuie să apropie de om unele instituţii şi trebuie să îndepărteze de acelaşi om alte instituţii. Comunităţile noastre colcăie de interese mărunte, cumetrii şi bătălii de orgolii duse pînă în pînzele albe. Dacă mergi pe stradă prin oraşul în care locuiesc şi strigi tare „Dom’ Director!“, eu vă garantez că jumătate dintre oameni vor întoarce capul. Toţi au funcţii, iar cei care nu au se gîndesc că sînt şefi acasă la neveste şi tot întorc capul. La rîndul lui, fiecare „dom’ director“ are, aşa cum spuneam, nevastă, soacră, ginere, mătuşă, amantă, familia amantei şi o droaie de fini, verişori şi verişoare. Ei ştiu toate secretele locului pentru că permanent li se şopteşte ceva la ureche. Totul este articulat într-o reţea extrem de bine organizată, astfel încît un control al instituţiei sale în teritoriu poate duce la adevărate drame, certuri sau pierderi de rude şi prieteni. Nimeni nu va înţelege „lipsa de omenie“ a insului şi cu toţii îl vor renega. De aceea, „domnii directori“, despre care vorbim, se plasează şi funcţionează într-un sistem natural de corupţie şi clientelism şi extrem de bine pus la punct. Cine mişcă, pleacă! În asemenea oraşe, care seamănă cu cele din sudul Italiei din perioada interbelică, a încerca să impui cîteva norme în concordanţă cu un minim de bun-simţ şi corectitudine este un gest sinucigaş cu consecinţe asupra ta, a familiei tale şi a copiilor tăi. La noi, oraşele şi aşezările funcţionează pe principii mafiote şi de clientelism. Pentru a vizualiza nebunia la care se poate ajunge, pe exemplul Siciliei mafiotizate, Giuseppe Tornatore, în filmul său Baaria, ne arată un şef orb al unui serviciu de urbanism dintr-un oraş. Omul merge la serviciu însoţit şi pipăie macheta oraşului, într-un gest sinistru de acaparare, pentru a simţi poziţia în spaţiu a clădirilor. Un orb autoriza construcţiile şi, în timp ce o face, întreabă unde este „mălaiul“. Cînd simte în buzunar plicul cu bani rînjeşte satisfăcut. Fabulos!
Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.
