Matila Ghyka şi memoria culturii noastre
Tot rău-i spre bine, se spune din bătrîni. Dacă acest lucru e adevărat, atunci nefericita circumstanţă a eşecului Iaşilor la competiţia pentru titlul mult rîvnit (şi copios finanţat) de Capitală Europeană a Culturii ar putea servi la ceva. Cu condiţia să reflectăm puţin şi să trecem la acţiune.
Observînd lipsa de substanţă a „dosarului“ prezentat de edilii moldoveni şi vidul de aspiraţii spre modernitatea europeană, umilit personal de ideea că pînă şi Baia Mare (de altfel, cu un simpatic proiect despre ospitalitatea maramureşeană) trecuse în ordinea culturii înaintea oraşului său, un vechi prieten din dulcele tîrg al Ieşilor a întocmit o listă de personalităţi fondatoare, universal recunoscute, născute sau formate la poalele Cetăţuii. Personalităţi a căror operă ar fi putut inspira un demers de o cu totul altă anvergură. Printre acestea, Matila Ghyka.
Venit pe lume în ilustrele familii Ghica şi Costiescu, aşa cum ne arată aprofundatele cercetări ale profesorului de genealogie Mihai Sorin Rădulescu, prinţul Matila a fost rînd pe rînd ofiţer în marina militară franceză, în marina militară română, doctor în drept şi diplomat român în marile capitale europene, matematician, inginer şi istoric. Opera lui tratează în primul rînd tema de înaltă semnificaţie estetică a proporţiilor armonice din natură, care se regăsesc şi în artă. Iar cartea sa Le Nombre d’Or, din 1931, prefaţată de Paul Valéry, e universal cunoscută şi recunoscută. Celor interesaţi le recomand, de altfel, lectura remarcabilei lucrări recente a lui Fernando Corbalán despre limbajul matematic al frumuseţii, lucrare intitulată, tocmai, Le Nombre d’Or, ca volumul savantului român considerat cu supremă veneraţie. Academicianul Solomon Marcus ne semnalează, în schimb, că doar intelectualitatea românească n-a fost pînă acum receptivă la „cazul“ Matila Ghyka. Aşa că ce să mai vorbim de edili?!
Eşecul recent al Iaşilor i-a amintit prietenului meu o discuţie mai veche dintre noi, în care-i povesteam cum aflasem despre situaţia jalnică a mormîntului marelui om, prin 2010: o ruină răsturnată şi abandonată. Am luat atunci contact cu administratorul Cimitirului Gunnersbury din Londra şi, la recomandarea lui, m-am adresat firmei Century Stone (Stone Masons & Memorial Specialists) comandînd reaşezarea mormîntului, curăţirea pietrei memoriale şi refacerea inscripţiei cu numele lui Matila Ghyka şi al soţiei sale, Eileen O’Connor, înrudită cu ultimul rege al Irlandei şi cu monarhia britanică. Am achitat lucrarea din fonduri proprii şi l-am invitat pe Părintele Eugen de la Biserica Ortodoxă Română din Londra să ne reculegem la mormîntul restaurat, după care Părintele a sfinţit monumentul printr-o emoţionantă slujbă şi rugăciune.
Nu vorbisem public despre acest lucru niciodată în cei cinci-şase ani trecuţi de atunci, dar am cedat acum rugăminţii prietenului din capitala Moldovei, atît de pătruns de ideea că aceasta dispune de alte dimensiuni, reale şi potenţiale, pentru a spune cui vrea să audă că Iaşiul şi noi toţi avem valori naţionale de rang universal, azi uitate, şi că nu toţi românii sînt indiferenţi la acest lucru.
Pentru a onora memoria marilor fii ai naţiunii – savanţi, poeţi, artişti, şi nu numai militari, cum s-ar putea crede –, Marea Britanie a creat un minister dedicat exclusiv acestei misiuni. Precizez: pentru a onora memoria marilor fii ai naţiunii acolo unde au trecut ei la cele veşnice, fie în patrie, fie pe oricare alte meleaguri.
La noi – care, după cum se ştie, nu avem asemenea preocupări –, am asistat la fanfaronada patriotardă a tentativelor de a aduce în ţară mormintele lui George Enescu şi Constantin Brâncuşi. De parcă cineva ar fi avut obsesia maladivă de‑a şterge pînă şi puţinele urme ale modestei noastre măreţii, marcată la Cimitirul Perè Lachaise şi la Cimitirul Montparnasse din Paris, printre gloriile culturii mondiale, de un compozitor român de geniu şi de un sculptor român de geniu. Din fericire, în primul caz s-a opus familia. Din fericire, de asemenea, în al doilea caz se opune însuşi Brâncuşi care, atunci cînd se discuta despre transferarea mormîntului prietenului său Henri Douanier-Rousseau, a scris negru pe alb că se opune unei asemenea practici barbare. Şi mormîntul lui Douanier-Rousseau n‑a mai fost strămutat.
Singura chestiune supărătoare, şi tipic românească, îmi pare rău s-o spun, e că sub dala ce acoperă mormîntul părintelui sculpturii moderne s-au fofilat, cînd a fost să fie – supremă profanare – şi doi pictori români, soţ şi soţie, sub pretextul că au rămas moştenitori legali ai marelui artist.
La 14 ianuarie, sugerînd preluarea îngrijirii în viitor a monumentului funerar Matila Ghyka de către autorităţile noastre, m-am adresat în scris ministrului Culturii, ministrului Afacerilor Externe, directorului Institutului Cultural Român şi secretarului general al Academiei Române, acad. Victor Voicu, cheia de boltă a instituţiei, singurul care mi-a şi răspuns, de altfel, alăturîndu-i fiecăruia o broşură pe care am publicat-o à compte d’auteur, intitulată Matila Ghyka – In Loving Memory, broşură pe care Solomon Marcus a descris-o ca o bijuterie în rîndurile pe care mi le-a trimis. Dar cu o bijuterie se poate face oare primăvară în peisajul indiferenţei noastre naţionale faţă de valorile adevărate ale ţării? Da, aş spune, cu condiţia să reflectăm o clipă, cum spuneam la început, şi să trecem imediat la acţiune. Asta, bineînţeles, dacă mai dorim să avem o identitate pe lumea asta.
Radu Varia este doctor în Istoria Artei şi Civilizaţiei al Universităţii din Paris, membru de onoare al Academiei Regale a Scoţiei, autor al cărţii Brâncuşi, publicată pentru prima dată de Rizzoli International, la New York, în 1986.
