Graffiti-uri şi plăci memoriale
Semnături rebele/elocvenţa zidurilor
Cu toţii am fost martorii acestui martir al zidurilor pe care l-au impus autorii de graffiti, a căror pasiune se afirmă prin agresiunea vizuală, ca şi prin dificultatea ascensiunilor pe margini de poduri sau acoperişuri de blocuri. Ei aplicau la scara oraşului proiectul expresionismului american formulat de Jackson Pollock: ceea ce era la el all over de atelier, toată pînza pictată, acum se extindea şi generaliza la scară urbană. Ne-au agasat aceste intervenţii sistematice „dincolo de sens“, cum spunea celebrul psihanalist Daniel Sibony, această deflagrare vizuală ce ezita între gest de revoltă şi expresie plastică. Prezenţa ilicită, ilegală şi absurdă a graffiti-urilor s-a impus ca o practică anonimă, ca o expresie generaţională comună, motivată prin acelaşi apetit de prezenţă polemică, dar totodată de manifestare estetică. Îndeosebi în formatele mari, pe suprafeţe extinse, autorii de graffiti atestau, adesea, o evidentă vocaţie artistică. Culori intense, contururi precise, organizare sigură a planurilor... Există genii, şi printre piraţii zidurilor.
Gestul polemic al graffiti-urilor, practica rebelă care a marcat reţeaua urbană afirmînd o pulsiune agresivă a cunoscut o deplorabilă recuperare „oficială“, ca şi cum, astfel, primarii descopereau o posibilitate de a decora oraşul. Ceea ce iniţial deranja se convertea în recuperare şi, astfel, instituţional asumate, s-au multiplicat securizante imagini în trompe l’oeil: gospodine ce deschid fereastra, pensionari comod instalaţi, copii fugind după o minge. Ele propun idile urbane acolo unde graffiti-urile se afirmau ca gesturi de opoziţie, dezvăluiau răni sau formulau ameninţări. Ca şi teatrul de stradă, odinioară disident, dar redus azi la manifestări şi animaţii culturale strict programate, s-a impus tentativa de a recupera şi de a domestici gestul anarhic al autorilor de graffiti.
Mai pasionantă e însă apariţia recentă a unor tineri artişti clandestini care abandonează anonimatul şi devin figuri emblematice ale artei urbane, ca azi celebrul Basquiat. Ei au impus Art Street şi sînt expuşi chiar în mari muzee, iar, de curînd, colecţionari fanatici au decupat bucăţi de zid pentru a recupera operele ce, legal, aparţin nu artistului, ci celui care e proprietar al imobilului. Scandal explicabil prin faptul că pictura murală în spaţiul public rămîne interzisă, deci autorul nu-şi poate revendica opera decît cu riscul unei sancţiuni financiare sau chiar a unei mai drastice penalizari judiciare. Oficial, el poate fi deposedat de operă fără a i se acorda nici o recompensă. Numele doar i se păstrează... consolare onomastică.
În aceste intervenţii grafice explozive, descoperim o altă pratică, de mult utilizată de pictori, căreia Michel Butor i-a consacrat o carte celebră: Cuvintele în pictură. Autorii de graffiti, de astă dată, nu se mai reduc la abstracţia cromatică şi introduc sloganuri şi personaje. Opera le devine enunţiativă sau, uneori, chiar figurativă. Pe un zid identificăm portretul unui cîntăreţ adulat sau caricatura unui om politic detestat. Altă dată mute, graffiti-urile vorbesc acum... debut de dialog. Citesc undeva o primă propoziţie: „Poliţia e peste tot“, şi, mai jos, un răspuns: „Dinţii scrîşnesc.“ Pe alt perete descopăr: „Viaţa e altundeva“, titlu al unui celebru roman de Milan Kundera. Altundeva: „Tutunul ucide încet“ şi replica comică intervine: „Ne bucurăm, nu ne grăbim.“ Graffiti-urile instaurează astfel o socialitate urbană, cu autori şi cititori, o socialitate nu doar simplu ludică, ci dinamică, expresie a unor poziţii cenzurate pe care presa nu le poate formula: „Basarabia e a noastră“ citim pe zidurile bucureştene. Discurs difuz, diseminat, discurs al zidurilor devenite elocvente. Fără semnătură, ele difuzează public o idee politică, o convingere socială sau, ca pe alte vremrui, o iubire personală. Ignorăm autorul, dar îi sesizăm enunţul! Cine sînt aceşti soldaţi ai umbrei, aceşti mesageri ai revoltei? Anonimi sau la marginea anonimatului, ei îşi pun amprenta pe faţada oraşului şi, mai ales, înscriu semnătura plastică a unei generaţii rebele. Perspectivă subterană.
Semnături culturale/muzeul urban
La Paris, pe Quai Bourbon mă opresc de fiecare dată în faţa unei plăci aproape anonime, care desemnează casa unde a locuit Camille Claudel, personaj recent descoperit şi reabilitat, artistă de geniu, trădată de doi bărbaţi care, împreună, au distrus-o şi au exilat-o în propria-i ţară – Auguste Rodin, maestrul, şi Paul Claudel, fratele. Dincolo de marcajul identitar al locului, mă atrage o frază extrasă din scrisoarea tinerei artiste: Il y aura toujours quelque chose d’absent – „Ne va lipsi întotdeauna ceva.“ Îmi invit prietenii să descopere placa şi citesc textul ca echivalentul unui respectabil graffiti cultural. De ce însă mă opresc des în faţa acestei plăci devenite canonice pentru mine? Nu atît pentru Camille Claudel, cît pentru cuvintele ei: Il y aura toujours quelque chose d’absent, aceasta-i fraza de care placa rămîne indisociabilă. Fraza luptelor creaţiei care nu se pacifică nicicînd, ci îşi reactivează efortul pe fond de permanentă decepţie.
Dintotdeauna am iubit plăcile memoriale, în faţa cărora mă opresc, şi apoi, firesc, le asociez oraşului unde le-am descoperit. La Florenţa, şi azi, îmi rememorez inscripţia din faţa Palatului Pitti, care-mi permitea să aflu, acum 30 de ani, că acolo Dostoievski a scris Idiotul; la Paris, ştiu casa, de pe rue Richelieu, unde Stendhal, în optsprezece zile, şi-a redactat precipitat Roşu şi negru; la Baden-Baden, unde Cehov a murit, iar la Nisa – hotelul unde a scris actul III din Trei surori... Ştiu unde au stat, la Paris, Balzac şi Hugo, unde s-a refugiat Verlaine şi s-a sinucis Gérard de Nerval, ştiu rue des Beaux-Arts, Borges şi Oscar Wilde, unde a locuit Mickiewicz, unde a murit Voltaire şi unde, vizavi de Luvru, Racine îşi compunea operele; nu-mi e străin palatul secret, rue François Miron, unde Mozart şi-a petrecut vizita nefericită la Paris, iar la Veneţia mă opresc în faţa altuia, unde Wagner, însoţit de Cosima, şi-a desăvîrşit o parte din Tetralogie, la Bucureşti ştiu unde au stat Barbu şi Minulescu, la Sibiu – unde a învăţat Cioran şi unde s-a adăpostit Eminescu, sufleur în trupa nomadă a lui Mihai Pallady, la Bucureşti – unde îşi redacta editorialele pentru Timpul, la Moscova – unde a fost arestat Meyerhold şi unde i-a adăpostit Eisenstein arhivele, la Sankt Petersburg – unde s-a refugiat Dostoievski după moartea fiului, cartierul unde a scris Crimă şi pedeapsă, sau parcul unde Puşkin a compus ultimele versuri, la Praga – unde stătea Kafka... sau unde îi e piatra de mormînt; ştiu, de asemenea, unde se află apartamentul lui D’Artagnan, care a existat, vecin cu atelierul lui Picasso, unde e casa lui Eliade la Lisabona – un prieten a fotografiat-o pentru mine –, sau cafeneaua lui Pessoa, mărginită de o statuie discretă. Ştiu unde tineri voluntari au murit pentru eliberarea Parisului, unde revoluţionari au fost împuşcaţi... Ştiu... ştiu... unde copii evrei au fost arestaţi şi masacraţi.
Plăcile memoriale sînt echivalentul unor graffiti nu de rebeliune, ci de memorie, însemne ce fixează pe tapiseria oraşelor amintirea artiştilor şi a eroilor. Cînd le traversăm, descoperim, graţie lor, nume sau drame, cu protagonişti respectabili, dar, uneori, şi figuranţi vanitoşi, al căror nume nu mai spune nimic nimănui, iar actele le-au fost de mult uitate – prezenţa lor e grotescă în acest panteon dispersat! Graţie plăcilor bătute în cuie pe ziduri, retrăim pe viu aventurile exemplare ale creatorilor sau retrăim războiul şi îi identificăm ravagiile. Graffiti-urile culturale schiţează episoade ale memoriei urbane. În faţa casei mele citesc, pe o placă: „Aici a stat ducesa de Lamballe, ucisă la Revoluţie“ – înainte, i s-au tăiat sînii –, iar cîteva zeci de metri mai departe, mă opresc regulat în faţa plăcii ce aminteşte că acolo au fost arestaţi 60 de copii evrei. Plăcile înscriu mîndriile şi rănile oraşului. Ca la Iaşi, unde descopăr, graţie unei plăci, faptul că acolo s-a creat primul teatru evreiesc din Europa şi, în vecinătate, o altă inscripţie ce indică locul pogromului. Oraşul, cu eroii, reuşitele şi tragediile sale, îşi înscrie astfel pe pereţii „patrimoniali“ o parte din istorie.
Semnături de proximitate/probe de identitate
Există însă şi semnături discrete, modeste, ce umanizează locurile, fără a cultiva prestigiul unor prezenţe sau tragedia unor evenimente, semnături de proximitate. În parcurile americane le descoperim des, căci o familie îşi înscrie numele pe banca oferită grădinii sau pe marginea unei fîntîni pe care a construit-o. La Buzău, era caligrafiat stîngaci numele celui care a donat o sumă pentru a înconjura cu un mic trotuar Biserica Banului. Şi aceste semnături au sensul lor: ele atestă dorinţa unor personaje fără aură, nici renume, de a ameliora viaţa urbană şi, totodată, de a-şi depune amprenta onomastică. Plăcile de proximitate, între aceste două extreme, prezervă şoapta discretă a unor modeşti şi binevoitori localnici.
De ce oare, mă întreb, oficialităţile române nu se străduiesc să pună plăci memoriale pentru a indica, la Paris, locuinţele lui Cioran, Ionescu sau Eliade. Exista doar una, consacrată Annei de Noailles, dar a dispărut. Îmi lipseşte. Românii sînt absenţi pe zidurile Capitalei.
P.S. Acest text l-am scris la invitaţia unui prieten, pentru o revistă culturală care niciodată nu mi-a confirmat nici primirea, nici editarea. De aceea, modificat, îmi permit să îl reiau azi, în numele unei pasiuni.
George Banu este critic de teatru.
Foto: M. Marin
