Teatrul pur

Publicat în Dilema Veche nr. 542 din 3-9 iulie 2014
Teatrul pur jpeg

Existenţa unei colaborări mensuale, constante, ca aceasta pe care Dilema veche mi-a permis-o, organizează secret gîndurile şi evenimentele. Ea mă invită să rămîn deschis, să aleg şi apoi să decid subiectul eseului, depăşind astfel seducţia notelor disparate, a fragmentului, pentru a reţine acel punctum – cum spunea Barthes – care cristalizează „motivul“ unei luni de viaţă. Se stabileşte astfel un dialog între comandă şi răspuns, relaţie care serveşte de terapie atunci cînd – uneori se întîmplă, cum e cazul meu acum – trăieşti fără program şi perspectivă. E o salvare de la derivă, imperativ curativ! Şi totodată o şansă de a sesiza pe viu acele împliniri ale vieţii la întîlnirea cu arta. Sentiment resimţit în două seri succesive la Sibiu şi Paris, cînd descopeream un „teatru pur“. Nu în sensul unei „purităţi“ spirituale, ca în vechile vise ale lui Grotowski, ale cărui texte esenţiale tocmai au apărut recent în română, ci în acela al unei practici modeste, simple, umane, al unei întîlniri directe cu actorul, nu oricare, ci marele actor vîrstnic sau bătrîn. Îl vezi de aproape, îl recunoşti şi, privindu-l, ţi-l reaminteşti pe el şi pe tine însuţi, altădată, în timpul tinereţii comune. Am fost contemporani şi azi ne regăsim... adolescenţii de lîngă mine îl descoperă, eu îl reînvii căci, în spatele prezentului, trecutul nostru comun se agită pe ecranul memoriei. Timpul devine atunci dublu! Acela al clipei prezente şi al amintirii persistente. Eu nu uit actorii, nici prietenii. Cu atît mai mult actorii-prieteni.  

În cadrul Festivalului Internaţional de la Sibiu, în sfîrşit şansa mi-a permis să văd spectacolul semnat de Cătălin Ştefănescu – Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? inspirat de celebrii Moromeţi ai lui Marin Preda şi pus în scenă cu o discreţie particulară de Alexandru Dabija. El nu e absent, ci doar cultivă o artă subtilă a retragerii, pentru a degaja două portrete de „actori în personaje“. E rar, e esenţial: teatru pur! Aproape de mine, îi privesc pe Marcel Iureş şi George Mihăiţă care, în adevărul lor extrem, revelă două caractere fără a dispărea, nici a se expune, aliaj de ficţiune literară şi biografie personală. Asistăm astfel la exerciţiul zilnic, cotidian, al unei prietenii pudice între Moromete şi Cocoşilă, al comentariilor absurde şi comice asupra lumii şi vecinilor, la prezenţa unei afecţiuni ce nu se dezice şi care, progresiv, după debutul ironic, se converteşte progresiv în comuniune a durerii. Iureş şi Mihăiţă se disting prin voce şi corp, prin diferenţa subtilă între cele două pălării, dar totodată aparţin aceleaşi comunităţi care trăieşte la adăpostul unui gard vechi şi prăbuşit. Privindu-i, auzindu-i, mi-am amintit o veche mărturie a lui Ştefan Iordache în cartea ce i-a consacrat-o Ludmila Patlanjoglu, unde el descria cu geniu o Oltenie de altcîndva, stranie şi magică, înrudită cu lumea lui García Márquez. Şi această evocare mitologică nu pot să o uit! Era evocarea făcută de un mare actor care-şi dezvăluia trecutul pe care, azi, îl regăsesc în lumea aparte a Moromeţilor. Ea mă absoarbe graţie a doi actori unici, care o restituie vorbind, dialogînd, dar, dincolo de rol – cum să-i uit pe ei înşişi, de mult, în Richard al III-lea sau Caligula, în Reconstituirea sau Revizorul? Un teatru al prezenţei şi totodată un teatru al reînvierii. Eu îi servesc de creuzet.  

Ciudată coincidenţă, două zile mai tîrziu, mă duceam la celebrul teatru L’Atelier creat de Charles Dullin, în faţa căruia se afla odinioară apartamentul lui Mircea Eliade, care, nici el, ca şi acelea ale lui Cioran sau Ionesco, nu e semnalat prin nici o placă memorială. Experienţa sibiană se continua la Paris unde, de astă dată, două mari actriţe, Emmanuelle Riva şi Anne Consigny, jucau Savannah Bay de Marguerite Duras. Text despre prăbuşirea trecutului ca un templu ale cărui ruine protagonista, fără repere, le vizitează haotic, pierdută constant şi doar uneori momentan regăsită. Ea circulă într-un teritoriu imaculat, incert, deşert, marcat de stînci enigmatice ce orientează spaţiul şi de fragmente de roluri a căror persistenţă asimilează poetic teatrul şi viaţa. Dar, pentru spectatorul care sînt, actriţa aceasta vîrstnică ce voiajează în teritoriile memoriei ce se destramă nu e alta decît tînăra Emmanuelle Riva care, odinioară, acum o jumătate de secol, îşi amintea – deja – de Hiroshima şi dezastrele ei. O privesc din scaunul meu şi reconstruiesc legătura între Hiroshima, mon amour, filmul lui Alain Resnais, şi Savannah Bay, tot aşa cum, de mult, în acelaşi rol o priveam pe Madeleine Renaud şi îmi aminteam de celebra sa Winnie din Oh, ce zile de frumoase de Beckett. Acesta-i teatrul pur, teatrul în care actorul, însoţit de un regizor ce se constituie în acompaniator discret, iluminează scena şi, fragmentar, restituie biografii, proprii sau fictive. Un teatru al trecutului care se conservă după logica visului, cu cristalizări revelatorii şi pauze amnezice. În asemenea momente, actorul şi spectatorul sînt legaţi unul de altul căci, în realitate, ei au îmbătrînit împreună! Pe Anne Consigny am văzut-o la debutul său în Livada de vişini pusă în scenă de Peter Brook acum 37 de ani! O privesc şi mi-o amintesc! Şi poate de aceea o iubesc! De Emmanuelle Riva în Hiroshima, mon amour mă desparte o jumătate de secol, dar în actriţa bătrînă recunosc încă şi azi pe tînăra eroină de atunci, ca şi cum aş consulta o radiografie a timpului.  

Doi actori la Sibiu, Marcel Iureş şi George Mihăiţă, două actriţe la Paris, Emmanuelle Riva şi Anne Consigny – împreună şi distinct mi-au revelat ceea ce îndrăznesc să numesc „teatrul pur“, teatrul ca experienţă directă eliberată de orice ajutor exterior, teatrul unde prezentul şi trecutul se logodesc pentru martorul de odinioară, confruntat cu aceeaşi iminenţă a sfîrşitului ca şi aceea pe care actorii de pe scenă o personifică. Ei se constituie în figuri ale perisabilităţii pe care în sală şi pe scenă o împărtăşim. O experienţă a prezentului şi a memoriei reunite. Acesta-i teatrul pur!  

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).

Foto: N. Hervieux

Cea mai bună parte din noi jpeg
Promite-mi doar ce poți
„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.
Zizi și neantul jpeg
Alte stradale
Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Două kilograme și jumătate și alte cugetări
Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții.
E cool să postești jpeg
Cum inventezi mîndria națională
Ne iubim, așadar, compatrioții? Ne simțim bine în România? Sîntem mulțumiți cu traiul nostru?
p 20 WC jpg
Din ce sînt alcătuite viețile noastre?
Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Marele Premiu pentru filosofie al Academiei Franceze
Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Gino a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai bătrîn cîine din lume: are 22 de ani și încă se ține bine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.

Adevarul.ro

1 tratamente cu hrean jpg jpeg
Efectele adverse ale unui condiment banal. De ce e interzis consumul excesiv de hrean, ce pericole apar
Este de două ori mai bogat în vitamina C decât lămâile, conţine vitamin B, potasiu, calciu, fier şi fosfor. De la hrean folosim rădăcina care se poate consumă crudă, rasă, în salate sau diverse preparat.
Moisă Irod veteran din Sibiu ultimul soldat român din Garda Regală Sursă Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul” jpg
Ultimul soldat din Garda Regelui Mihai, la 100 de ani: „La Peleș împușcam, nu întrebam de parolă” FOTO
Veteranul de război maior (rtr.) Moisă Irod a împlinit miercuri, 30 noiembrie, 100 de ani. A fost aniversat cu fast și onoruri militare, în avans, de oficialii Armatei Române.
horoscop jpg
Horoscopul zilei: 1 decembrie. Vești importante pentru nativii din trei zodii
Horoscopul zilnic pentru joi, 1 decembrie, este realizat de astrologul Click, Lorina, ți vine cu predicții clare pentru nativii tuturor semnelor zodiacale.

HIstoria.ro

image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.
image
Trezirea naționalismului în Balcani
Vreme de secole, populațiile din Balcani au trăit în cadrul unor state multietnice, dinastice. Acest lucru nu a determinat însă o omogenizare, fiecare populație fiind conștientă, însă, de faptul că vecinii ei vorbeau o limbă diferită, practicau altă religie și aveau un stil de viață diferit.
image
Rusia, pământul sfânt al Iluminismului francez
Emergența rapidă a Rusiei ca mare putere europeană s-a petrecut într-o perioadă în care gânditorii Iluminismului european chestionau teme fundamentale, legate de natura societății și a guvernului: care este cea mai bună formă de guvernare, autocrația sau guvernul reprezentativ