Teatrul pur

Publicat în Dilema Veche nr. 542 din 3-9 iulie 2014
Teatrul pur jpeg

Existenţa unei colaborări mensuale, constante, ca aceasta pe care Dilema veche mi-a permis-o, organizează secret gîndurile şi evenimentele. Ea mă invită să rămîn deschis, să aleg şi apoi să decid subiectul eseului, depăşind astfel seducţia notelor disparate, a fragmentului, pentru a reţine acel punctum – cum spunea Barthes – care cristalizează „motivul“ unei luni de viaţă. Se stabileşte astfel un dialog între comandă şi răspuns, relaţie care serveşte de terapie atunci cînd – uneori se întîmplă, cum e cazul meu acum – trăieşti fără program şi perspectivă. E o salvare de la derivă, imperativ curativ! Şi totodată o şansă de a sesiza pe viu acele împliniri ale vieţii la întîlnirea cu arta. Sentiment resimţit în două seri succesive la Sibiu şi Paris, cînd descopeream un „teatru pur“. Nu în sensul unei „purităţi“ spirituale, ca în vechile vise ale lui Grotowski, ale cărui texte esenţiale tocmai au apărut recent în română, ci în acela al unei practici modeste, simple, umane, al unei întîlniri directe cu actorul, nu oricare, ci marele actor vîrstnic sau bătrîn. Îl vezi de aproape, îl recunoşti şi, privindu-l, ţi-l reaminteşti pe el şi pe tine însuţi, altădată, în timpul tinereţii comune. Am fost contemporani şi azi ne regăsim... adolescenţii de lîngă mine îl descoperă, eu îl reînvii căci, în spatele prezentului, trecutul nostru comun se agită pe ecranul memoriei. Timpul devine atunci dublu! Acela al clipei prezente şi al amintirii persistente. Eu nu uit actorii, nici prietenii. Cu atît mai mult actorii-prieteni.  

În cadrul Festivalului Internaţional de la Sibiu, în sfîrşit şansa mi-a permis să văd spectacolul semnat de Cătălin Ştefănescu – Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? inspirat de celebrii Moromeţi ai lui Marin Preda şi pus în scenă cu o discreţie particulară de Alexandru Dabija. El nu e absent, ci doar cultivă o artă subtilă a retragerii, pentru a degaja două portrete de „actori în personaje“. E rar, e esenţial: teatru pur! Aproape de mine, îi privesc pe Marcel Iureş şi George Mihăiţă care, în adevărul lor extrem, revelă două caractere fără a dispărea, nici a se expune, aliaj de ficţiune literară şi biografie personală. Asistăm astfel la exerciţiul zilnic, cotidian, al unei prietenii pudice între Moromete şi Cocoşilă, al comentariilor absurde şi comice asupra lumii şi vecinilor, la prezenţa unei afecţiuni ce nu se dezice şi care, progresiv, după debutul ironic, se converteşte progresiv în comuniune a durerii. Iureş şi Mihăiţă se disting prin voce şi corp, prin diferenţa subtilă între cele două pălării, dar totodată aparţin aceleaşi comunităţi care trăieşte la adăpostul unui gard vechi şi prăbuşit. Privindu-i, auzindu-i, mi-am amintit o veche mărturie a lui Ştefan Iordache în cartea ce i-a consacrat-o Ludmila Patlanjoglu, unde el descria cu geniu o Oltenie de altcîndva, stranie şi magică, înrudită cu lumea lui García Márquez. Şi această evocare mitologică nu pot să o uit! Era evocarea făcută de un mare actor care-şi dezvăluia trecutul pe care, azi, îl regăsesc în lumea aparte a Moromeţilor. Ea mă absoarbe graţie a doi actori unici, care o restituie vorbind, dialogînd, dar, dincolo de rol – cum să-i uit pe ei înşişi, de mult, în Richard al III-lea sau Caligula, în Reconstituirea sau Revizorul? Un teatru al prezenţei şi totodată un teatru al reînvierii. Eu îi servesc de creuzet.  

Ciudată coincidenţă, două zile mai tîrziu, mă duceam la celebrul teatru L’Atelier creat de Charles Dullin, în faţa căruia se afla odinioară apartamentul lui Mircea Eliade, care, nici el, ca şi acelea ale lui Cioran sau Ionesco, nu e semnalat prin nici o placă memorială. Experienţa sibiană se continua la Paris unde, de astă dată, două mari actriţe, Emmanuelle Riva şi Anne Consigny, jucau Savannah Bay de Marguerite Duras. Text despre prăbuşirea trecutului ca un templu ale cărui ruine protagonista, fără repere, le vizitează haotic, pierdută constant şi doar uneori momentan regăsită. Ea circulă într-un teritoriu imaculat, incert, deşert, marcat de stînci enigmatice ce orientează spaţiul şi de fragmente de roluri a căror persistenţă asimilează poetic teatrul şi viaţa. Dar, pentru spectatorul care sînt, actriţa aceasta vîrstnică ce voiajează în teritoriile memoriei ce se destramă nu e alta decît tînăra Emmanuelle Riva care, odinioară, acum o jumătate de secol, îşi amintea – deja – de Hiroshima şi dezastrele ei. O privesc din scaunul meu şi reconstruiesc legătura între Hiroshima, mon amour, filmul lui Alain Resnais, şi Savannah Bay, tot aşa cum, de mult, în acelaşi rol o priveam pe Madeleine Renaud şi îmi aminteam de celebra sa Winnie din Oh, ce zile de frumoase de Beckett. Acesta-i teatrul pur, teatrul în care actorul, însoţit de un regizor ce se constituie în acompaniator discret, iluminează scena şi, fragmentar, restituie biografii, proprii sau fictive. Un teatru al trecutului care se conservă după logica visului, cu cristalizări revelatorii şi pauze amnezice. În asemenea momente, actorul şi spectatorul sînt legaţi unul de altul căci, în realitate, ei au îmbătrînit împreună! Pe Anne Consigny am văzut-o la debutul său în Livada de vişini pusă în scenă de Peter Brook acum 37 de ani! O privesc şi mi-o amintesc! Şi poate de aceea o iubesc! De Emmanuelle Riva în Hiroshima, mon amour mă desparte o jumătate de secol, dar în actriţa bătrînă recunosc încă şi azi pe tînăra eroină de atunci, ca şi cum aş consulta o radiografie a timpului.  

Doi actori la Sibiu, Marcel Iureş şi George Mihăiţă, două actriţe la Paris, Emmanuelle Riva şi Anne Consigny – împreună şi distinct mi-au revelat ceea ce îndrăznesc să numesc „teatrul pur“, teatrul ca experienţă directă eliberată de orice ajutor exterior, teatrul unde prezentul şi trecutul se logodesc pentru martorul de odinioară, confruntat cu aceeaşi iminenţă a sfîrşitului ca şi aceea pe care actorii de pe scenă o personifică. Ei se constituie în figuri ale perisabilităţii pe care în sală şi pe scenă o împărtăşim. O experienţă a prezentului şi a memoriei reunite. Acesta-i teatrul pur!  

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).

Foto: N. Hervieux

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Scrisoarea unui diplomat rus aflat în exil: „Cu toții trebuie să încetăm să ne mai prefacem. Europa este în război”
„Cu toții trebuie să încetăm să ne mai prefacem. Europa este în război. Acum, tot ce contează este ca partea corectă să câștige”, a scris fostul diplomat rus Boris Bondarev.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.