La zi în cultură

Pot să fac un film cu telefonul, pot să joc pe o scîndură sau pe două butoaie, am curajul să strig lumii, părinților, societății, atotputernicilor zilei altfel decît în manifestații de stradă sau pe Internet. Teatrul e comunicare.

Aproape toți producătorii români sau străini, toți distribuitorii, toți șefii ăștia de la diferite fonduri de finanțare europene sau de la televiziuni asta își doresc: „emotion“. Dacă filmul nu promite „emotion“, nu li se pare interesant.

Spectacolele, aceste cristale distinct extrase din bibliografia de viaţă şi de artă, ne restituie emoţia poetică trăită în obscuritatea sălilor.

Cu acest al doilea volum de proză satirică, în care se împletesc absurdul şi pitorescul, derizoriul contrastelor şi cinismul exceselor, rafinamentul referințelor culturale și verbiajul debil din studiourile de televiziune, Radu Paraschivescu își găsește propriul loc între scriitorii de proză satirică.

Oliver Frljic face spectacole provocatoare, care ţin mintea spectatorului în priză.

Aceste abateri de la abordările clasice sau obișnuite ale adaptărilor sînt o provocare stimulantă și deloc lipsită de emoție, importante nu doar pentru popularizarea lui Blecher, ci și pentru întrebările pe care le pune prin propriile sale comentarii.

Dincolo de cîteva numere briliant executate, iluștrii săi autori nu au vrut să lase nimic pe dinafară.

Ceea ce mă atrăgea în Coreea de Sud era dorința celor pe care îi întîlneam, de la studenții veseli și respectuoși, fără să fie falși-scorțoși, pînă la vînzătorii din piețe de a te face să te simți integrat.

La Tîrgul de Carte, cel mai bun răspuns la cenzură și autoritarism e tot o carte.

Trebuie să știi unde vrei să ajungi cu povestea, pentru că altfel te rătăcești.

Pentru publicitari, faptul că avem o rată de 85% de analfabetism funcţional la nivel gimnazial şi că o treime dintre librăriile ţării se află în Bucureşti, iar cîteva zeci de oraşe din provincie, precum şi toate satele patriei sînt lipsite cu totul de librării, ei bine, nu, acestea nu contează, ne spun publicitarii, bugetele de promovare sînt problema pieţei de carte de la noi!

Temps D’Images provoacă, uneori fără menajamente, gîndirea. Continuă să fie pentru România o platformă care catalizează vibraţiile societăţii şi ale vremurilor în diferite formule artistice: teatru, dans, instalaţii vizuale şi performative, cărţi, concerte, ateliere, conferinţe.

Inimi cicatrizate aminteşte spectatorului de existenţa unei mîini care dirijează ceea ce se petrece în film.

Portoricanul Omar Rodriguez-Lopez a lăsat o puternică amprentă asupra istoriei rock începînd cu finele anilor ’90, în calitate de chitarist al trupelor The Mars Volta și At the Drive-in.

În anii ’90 lucrurile se vedeau altfel. Unii intelectuali s-au și implicat atunci. După aceea, a apărut un fel de profesionalizare a politicii și intelectualii s-au dat deoparte, sperînd că această clasă politică se va profesionaliza și va reprezenta, democratic, interesele românilor. Intelectualii au încercat să reprezinte spiritul critic, să exercite un control, o cenzură, conform menirii lor.

Scenele dintre ei îți zbîrlesc pielea și îți rup sufletul. Totul – și tragic, și înduioșător.

Un moment de cumpănă în existenţa oricărui român este întîlnirea cu poliţia. O confirmă istoria, martorii, rîul, ramul. Uneori, chiar poliţia.

În Mothers of Steel, doi roboţi umanoizi refac istoria lumii din emoţii. Şi ce emoţie ar fi mai potrivită pentru asta decît plînsul?

O fantezie masculină de un erotism stilizat cu subiectul emancipării unor fete de sub rolurile impuse, prin abuz și educație, de bărbații care le supun pentru a-și hrăni tocmai fanteziile ego-ului lor (fantezii ale identității, dintre care cea mai înalt-chinuitoare e, pentru ei, aceea de a fi japonezi).

Reverb-ul chitarelor manipulate de Takaakira „Taka“ Goto și Hideki „Yoda“ Suematsu hăpăie, din ce în ce mai zgomotos, ondulația unui sintetizator. „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate!“

Acea călătorie care te face să-ți oferi un reboot, repornirea de care avem din cînd în cînd atîta nevoie.

Multe dintre aceste filme s-au dovedit valoroase: au fost recompensate la festivaluri importante, au intrat în competiţie cu alte producţii, susţinute de bugete cu mult mai generoase, au fost apreciate de critici şi de presa culturală, dar nu au ajuns nici­odată cu adevărat la publicul din România.

Nu trebuie să ascultăm de dimineața pînă seara aceleași lucruri. Oamenii pot alege în cunoștință de cauză.

„Nu sînt doar coregraf, întotdeauna mi-am scris dansurile“ – interviu cu Gigi CĂCIULEANU

În Bucureștiul lui Mircea Cărtărescu este vorba despre un oraș care e, pe rînd, un alter ego al naratorului, un oraș-corp, cu alcătuire anatomică, un peisaj multisenzorial, un text, o „zonă“ pynchoniană, în care se întîlnesc toate contradicțiile spațio-temporale.

Aşa ceva nu ţi s-ar putea întîmpla nici­odată este un volum cu treizeci de povestiri, are conţin întîmplări uneori violente, alteori stranii, dacă nu de-a dreptul stranii şi violente.

Carolyn Carlson are 73 de ani şi fluiditatea unui peşte.

Momente de doliu, de-a lungul a trei veri, în trei oraşe diferite (Berlin, Paris şi New York), din viaţa membrilor unei familii care îşi continuă parcursurile în absenţa Sachei (Stéphanie Daub-Laurent), o tînără femeie aparent vibrînd de robusteţe, moartă subit.

Cu privire la muzicieni precum Esbjörn Svensson ori, ca să folosesc un exemplu ceva mai recent, Goodbye to Gravity, au existat la noi drastice disproporții între cît s-a scris în presă pe vremea cînd aceștia activau, cînd s-ar fi putut bucura de orice dram de atenție și apreciere, față de cît s-a scris după ce au răposat.

Poți trăi bine-mersi o zi sau cîteva și fără cinci creme de corp, espresso machiatto sau saltea cu memory foam.

Muzica nu e doar un vehicul care să transporte textul, ea alterează mesajul. Dacă îl „alterează“ în sens bun e bine, dacă îl „alterează“ în sens prost e rău. Cred că acesta e cel mai important lucru pe care l-au făcut acești poeți-cîntăreți: au reușit nu „să cînte niște versuri“, cum se întîmpla și la noi (90% din cei care cîntau luau texte de la diverși poeți și puneau muzică pe ele, căci cenzura n-avea cum să nu aprobe Alecsandri sau Eminescu), ci să comunice ceva.

Dincolo de orice aprecieri generale, sîntem de acord că un festival național a­nual nu poate reflecta decît starea actuală a teatrului românesc.

Secolul XX, secol scurt, fără melancolie, se va termina odată cu căderea Zidului de la Berlin. Altă istorie, alte vremuri. Dar Cioran spunea: „Mie îmi place sfîrşitul în toate“.

Cele mai scurte definiţii ale prozei scurte: „poezie pe-ndelete“ şi „artă“.

În FNT, Gigi Căciuleanu a beneficiat de o inspirată combinaţie a două dintre creaţiile sale, Un minut de dans sau Uf!!! (Teatrul Mic, Bucureşti) şi Vivaldi şi anotimpurile (Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, Compania „Liviu Rebreanu“), ­căci structura de laborator a celei dintîi a oferit informaţiile necesare pentru decriptarea celei de-a doua.

Afacerea Est va fi un teritoriu mult mai uşor de recunoscut pentru spectatorii familiarizaţi cu stilul comic-absurd al scurtmetrajelor sale. Noul său film e o (tragi)comedie care păstrează tipologia protagoniştilor săi precedenţi, nişte naivi pentru care mecanismul inventivităţii, găsirea soluţiilor la problemele cu care se confruntă, pare să funcţioneze împotriva lor: nu ajunge să le rezolve dificultăţile, ci din contra, reuşeşte să le complice şi mai mult vieţile.

La cei 82 de ani ai săi, împliniți pe 21 septembrie anul acesta, Leonard Cohen acceptă, în/la sfîrșit, compromisul — nu-și mai caută Dumnezeul în trip-urile fabricate de LSD, ci în întunericul unui moment final pe care pare a-l simți aproape.

Acum, cînd mă plimb pe străduțele cu parfum vechi ale Bucureștiului și ajung în fața unei ferestre zidite dintr-o casă părăsită, nu mă încearcă doar tristețea de a vedea lăsat un loc în paragină, ci am sentimentul că pot vedea o poveste în spatele ei pe care o pot așeza ca într-un Rubik, alături de altele pe care istoria mare, cu toate încrîncenările și injustițiile ei, nu le-a șters.

Teleorman e unul dintre cele mai sărace județe din România. A ieșit în evidență în ultima vreme prin două lucruri: prin faptul că e fieful pesedistului Liviu Dragnea și prin faptul că e singurul județ din țară fără nici o librărie.

E important pentru mine să cînt o piesă care mă făcea să plîng cu un anumit instrumentist.  Am reușit să readucem pe scenă muzica anilor ’60-’70, care este tezaurul nostru.

La aproape două decenii de la precedenta apariţie editorială cu poezie în limba română, această CD-carte, ce adună, din păcate, doar o infimă parte din poezia Ninei Cassian, este însă un prim pas, chiar dacă mic, în redescoperirea scriitoarei. Dar ar putea fi primul pas al unui lung şi frumos dans al poeziei sale cu mai vechii şi mai noii ei cititori.

De ceva timp, am senzaţia că trăim cu toţii în filmul lui Haneke Panglica albă şi mă întreb ce grozăvie va să vină. Şi Yann Verburgh simte că timpul e crud.