Avem Cuminţenia. Ce facem cu ea?

După achiziționarea de către stat a lucrării lui Constantin Brâncuși Cumințenia Pămîntului se pune problema celui mai potrivit loc de expunere. Mai întîi s-a anunțat că „domiciliul“ statuii va fi Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“. Apoi s-a spus că statuia va fi itinerată în mai multe muzee, din București sau din țară. În cele din urmă s-a hotărît că locul cel mai potrivit al statuii este Muzeul Național de Artă al României. Avem Cumințenia. Ce facem cu ea? Am lansat această întrebare unor specialiști, artiști și curatori.

● Corina ȘUTEU, ministrul Culturii

Achiziționarea operei Cumințenia Pămîntului a reprezentat, cred, o provocare adresată către mai multe straturi ale conștiinței naționale. În primul rînd, a fost vorba despre conștiința identitară și patrimonială, iar răspunsul la întrebarea pe care a pus-o campania dedicată subscripției publice pare să fie următorul: ne place să afirmăm retoric faptul că „Brâncuși e al meu“, dar nu înțelegem cu adevărat ce tip de responsabilitate colectivă decurge din asta. La un al doilea nivel, achiziția operei a deschis drumul unor polemici de fiecare dată conflictuale și de fiecare dată polarizante. Concluzia este că sîntem o societate în care dezbaterea în spațiul public mai are nevoie de o îndelungată practică pentru a deveni un exercițiu constructiv la nivel intelectual și cultural. Trei, amplasarea operei lui Brâncuși după achiziționarea ei a născut de asemenea o reacție virulentă din partea experților, a muzeografilor și a curatorilor. Care este cea mai bună modalitate de a contextualiza Cumințenia Pămîntului? Personal, consider că există mai multe răspunsuri la această întrebare. Aceste răspunsuri trebuie, însă, analizate cu grijă înainte de a fi luată o decizie. Or, contratimpul permanent în care a fost derulată și finalizată campania nu a dat răgazul necesar acestei analize. Poate că, în urma unui exercițiu național de o asemenea amploare, lecția cea mai importantă pe care o extragem este aceea că „zgomotul și furia“ dezbaterilor nu sînt climatul propice deciziilor celor mai înțelepte. (24 octombrie 2016)

● Matei CÂLŢIA, curator

După multe tulburări, Cuminţenia Pămîntului riscă să devină un simbol peste care să lipim toate frustrările şi reveriile noastre. Nu-i rău ca arta să întruchipeze idealuri, doar să o putem înţelege şi în afara lor, altfel cei ce vor urma după noi ar putea să o dinamiteze ca pe un Bu-ddha periculos. 

Şi totuşi, ce e această piatră din carierele de la Savonnières ce a stat cuminte la intrarea unei case bucureştene, iar azi ne-a făcut pe unii dintre noi să simţim că datorită ei ne aparţine o ţară? Nu ştiu. Mulţi am vorbit despre patrimoniu, despre arta înaltă, despre istoria dramatică şi dramatizată, despre stradă şi Colectiv, despre piatră şi despre preţ/bani. 

Dar aş vrea să aflu, de ce e o piatră? Să îl ascult pe Stîrcea-Crăciun şi să privesc un morman de pietre, o ceaţă sau o linie făcută de paşi aşa cum Smithson, Eliasson sau Long le-au trasat. Aş vrea să aflu şi de ce o fată urîtă şi cuminte poate fi uneori atît de frumoasă încît să ne ducă cu gîndul la Venus din Drăguşeni şi atît de tupeistă încît să ia bani de la spitale şi şcoli. Aş vrea să aflu dacă Cuminţenia Pămîntului şi Rugăciune, această aplecare în faţa sorţii, ne face mai români decît o Pasăre în spaţiu sau o Principesă X. Aş vrea să văd cum devine invizibilă arta lui Brâncuşi în aburii recunoştinţei fără sfîrşit, pe care ni-i dezvăluie Alexandra Croitoru şi Mircea Cantor. Aş vrea să mă uimesc (crucesc) de fiarele lui Donald Judd ca să înțeleg ce au simţit americanii cînd Brâncuşi a expus la NY. Aş vrea să văd cum Manuel Pelmuş şi Alexandra Pirici privesc această statură. Aş vrea să văd dacă îmi stă micul în gît cînd ridic capul spre cer la Coloana infinitului sau dacă pot să stau pe prispă cuminte şi să mă bucur de simplitatea formelor lui Paul Neagu sau Richard Serra. Aş vrea să văd că talantul ce l-am dat e înzecit de felul în care această mică făptură ne deschide ochii către un nou fel de a gîndi şi de a exista. 

Aş vrea ca această lucrare să ajungă şi la Arad, şi la Suceava în Uzină, la Sîngeorz-Băi sau la Craiova, să le arate celor ce au simţit că şi a lor e ţara asta. Aş vrea ca muzeele şi instituţiile serioase să propună proiecte prin care să deschidă ochi şi inimi. Aş vrea să pot dona în continuare pentru ca aceste priviri să fie posibile. Aş vrea ca această lucrare să nu aibă un stăpîn, ci doar curatori, îngrijitori care să ne arate cum se vede arta de acolo, dintr-o piatră.

● Teodor FROLU, arhitect

Cuminţenia Pămîntului constituie cel mai bun pretext de a repune în discuţie relaţia noastră cu cultura universală, dar dintr-o perspectivă „cuminte“, adică înţeleaptă şi, mai ales, actuală. Înainte de a discuta unde o aşezăm, cred că este important să discutăm ce vrem să facem cu ea. Este doar un exponat de colecţie al patrimoniului naţional sau poate deveni ceva mai mult? De altfel, ea este foarte specială în toată creaţia lui Brâncuși, pentru că reprezintă, în opinia specialiştilor, „desprinderea“ lui Brâncuși către universal. Îmi doresc ca ieşirea ei din anonimat să ajute societatea românească să-şi regăsească identitatea naţională, conectată la o Europă modernă de care aparţine nu doar de drept, ci mai ales de fapt. Tocmai faptul că Europa se află într-o perioadă de căutări şi de reaşezări trebuie văzut ca un moment prielnic pentru noi. Cuminţenia ne dă şansa să devenim un contribuitor la această nouă construcţie bazată pe valori, acolo unde economicul şi interesul geopolitic par să fi eşuat. 

Întreaga dezbatere din ultimele luni şi mai ales din ultimele săptămîni ne arată cît de puţin ne-am schimbat. Vedem aceleaşi personaje exprimîndu-se în spaţiul public, poate uneori cu un alt statut sau cu un vocabular uşor amendat, dar esenţa discursului este aceeaşi ca în articolul lui Liiceanu din Contributors.ro, în care pune faţă în faţă eseul lui Constantin Noica şi nota lui Ioan Pătrulescu – maior în MAI la Direcţia I a Consiliului Securităţii Statului. Cred că singura schimbare importantă este că opinia lui Noica este acum susţinută de peste o sută de mii de oameni care au contribuit la achiziţia Cuminţeniei…

● Daria GHIU, critic de artă

Tot ce s-a întîmplat în jurul Cuminţeniei de-a lungul acestor luni arată gradul nostru de toleranţă faţă de arta modernă. Pe de-o parte, sîntem apărătorii artei moderne, pe de altă parte, în secret, nu gustăm o asemenea lucrare cu adevărat, dar este de Brâncuși, un erou naţional, aşa că trebuie apreciată, fără alte discuţii. Pe de-o parte, tragem de ea cît putem (aproape că o facem la propriu ori la figurat – „pokemonizînd-o“ prin aplicaţii pe telefonul mobil, de plasare a Cuminţeniei acolo unde vrei tu), fie către spaţiul protector al satului – şi această pantă se dovedeşte periculoasă –, ori către cel ideatic, al înnoirii absolute a instrumentelor artei. Brâncuși e văzut drept un părinte spiritual şi al României, dar şi al artei. Dar cui rămîne avangarda şi raportul tensionat al lui Brâncuși cu aceasta? Cred că un discurs curatorial care porneşte de la avangardele istorice poate oferi o viziune interesantă şi asupra Cuminţeniei, şi asupra operei lui Brâncuși ce a urmat acestui pas, nelăsînd deoparte nici un reper, ci, din contra, integrîndu le. Avangardeledau şansa unei asemenea abordări complete, cu o privire dublă: către trecut, dar şi către prezentul artei contemporane.

Una dintre problemele muzeelor de artă autohtone este absenţa unui mesaj asumat în fiecare sală de muzeu. Vizitatorul nu trebuie să ghicească el contextul, ci acestuia trebuie să i se ofere cîteva chei de lectură. Mi-aş dori o Cuminţenie în nici un caz izolată, ci „discutată“ alături de avangardă şi de modernitate. De asemenea, ea ar putea intra în alte expoziţii temporare ale muzeului, în dialog cu alte personaje-cheie ale artei, deja existente acolo. Nu doar un Victor Brauner, ci şi „tradiţionaliştii“. Cred că o istorie a artei româneşti are nevoie de cronologie, dar şi de mici salturi pe axa timpului.

● Doina LEMNY, dr. în istoria artei

O avem cu adevărat? După atîtea discuţii neavenite privind preţul, de vreme ce s-a negociat dur pentru a o putea recupera în condiţii onorabile, mă şi tem să mi imaginez locul ei acolo unde a fost din 1957, adică la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Excepţională prin unicitatea şi rolul ei esenţial în demersul lui Brâncuși, devenită un star de cîţiva ani, în jurul căreia ne-am unit cu toţii să o protejăm, această operă va trebui expusă ca o vedetă în mijlocul operelor de tinereţe ale artistului nostru. Şi pentru aceasta, eu am toată încrederea în profesionalismul echipei de muzeografi ai Muzeului Naţional de Artă, cărora le am promis ajutorul meu în caz de nevoie. Mă voi implica din două motive: din ataşament pentru această operă şi pentru a aduce o modestă contribuţie la acest act de restituire, purtînd în mine o experienţă de muzeograf de patruzeci de ani în două spaţii culturale diferite.

● Dragoş NEAMU, director executiv al RMNR

La întrebarea: „Ce facem cu Cumințe-nia Pămîntului?“ voi răspunde dintr-o perspectivă opusă, încercînd să explic ce nu trebuie să facem cu această minunată lucrare a sculpturii moderne universale, care la noi a fost, din păcate, un motiv de imense și nesfîrșite polemici și scandaluri. Îmi închipuiam, la momentul fericit al lansării oficiale a campaniei de subscripție publică, că lumea se va mobiliza exemplar, că se va înțelege importanța apropierii oamenilor de artă, în ciuda unor stîngăcii evidente de strategie, că se va discuta doar despre cum o vom pune în valoare după achiziție, cum se poate reinventa modul de expunere a unei sculpturi a lui Constantin Brâncuși în relație cu alte creații ale sale aflate într-un muzeu de artă. Mai mult, am sperat că vom genera chiar un model de conceptualizare originală și surprinzătoare a unei expoziții care să povestească despre Cumințenia Pămîntului, nu să o prezinte cu o etichetă lipită de un soclu revopsit într-un spațiu impersonal. Mai avem timp, contextul este deja creat.

Am decis să ofer argumente despre modul cum nu trebuie expusă această sculptură, deoarece am fost destul de surprins de decizia inițială de a oferi Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti“ acest proiect. Din capul locului aș dori să precizez că muzeul contemporan trebuie să fie unul într-o permanentă căutare de a inova și de a stimula creativitatea în toate formele ei de manifestare. Acest lucru se întîmplă pentru că el, muzeul, este supus unor presiuni incredibile pentru a și asuma mult mai multe roluri decît cele inițiale, mai ales după ce sprijinul public a scăzut substanțial din cauza crizei economice. Așadar, sînt pentru experiment și inovare în muzee, dar nu de dragul de a o face și nu în orice condiții.

Nu s-ar fi putut expune Cumințenia Pămîntului la Muzeul Satului pentru că o lucrare de artă, fie și de mare valoare, nu poate reinventa un muzeu construit pe un alt tip dominant de patrimoniu. Totuși, o capodoperă de artă cu autor cunoscut poate genera un muzeu nou, structurat în jurul acesteia, ca un element de forță și de inspirație, împreună cu alte lucrări ale artistului în preajmă sau cu unele contemporane motivate creativ de modelul lor. Nu poți expune Cumințenia Pămîntului la Muzeul Satului pentru a transforma fundamental acest muzeu decît dacă acesta este într-o criză profundă de identitate și de public, ceea ce în acest caz este exact invers. Încă ceva, nu poți expune această lucrare la Muzeul Național de Artă al României așa cum s-a întîmplat pînă acum și ignorînd potențialul creativ și expertiza deținute de curatorii și de artiștii contemporani pe care-i avem. Acolo s-a dat inițial un exemplu interesant al cărui mesaj ar fi trebuit deja înțeles de cine trebuie să-l înțeleagă. Eu am convingerea că o va face.

● Dan PERJOVSCHI, artist vizual

Sper că „piatra“ Cumințenia Pămîntului, odată aruncată în balta culturii românești, va crea niște valuri care să măture anchilozatele expuneri din muzeele noastre județene, să înece provincialismul-poporanist al înțelegerii artelor ca arte „plastice“ și care să conceptualizeze discuția despre cultură în secolul 21. Vorba aia: aferim!

● Dan POPESCU, curator

Am scris prea mult despre situația Cumințeniei Pămîntului. Sînt dintre cei care au îndemnat să nu participăm la subscripția publică. Consideram că ea n ar fi trebuit retrocedată și am ilustrat și motivele în cîteva articole. Acum, după ce statul a recuperat-o cu un ajutor minor al donațiilor cetățenilor, am reușit să evităm și o ultimă idee proastă: ca lucrarea lui Brâncuși să fie expusă la Muzeul Satului. În urma reacției de pe Facebook, doamna ministru a dat înapoi și a decis să fie expusă la Muzeul Național de Artă al României. Cum ar trebui ea expusă? Părerea mea e că vechea panotare era în regulă, punea lucrarea în contextul modernist românesc. Nu cred c-ar trebui inovat aici, dar, de altfel, nici nu mai contează din punctul meu de vedere. Cumințenia, în urma campaniei penibil pa-triotarde, a încetat să mai fie o lucrare de artă care va influența noua artă (cum o făcuse pînă la retrocedare) și a devenit un simbol de pus pe bancnote, sticle de vin sau însemne rrromânești. O putem pune și pe steag acum. Dar artă nouă valoroasă nu va mai determina. Deci nu aș schimba nimic în panotare, așa ar fi mai bine, românii își vor da seama că, după atîta tărăboi, ei sînt cu 11 milioane mai sărăciți și nimic nu s-a modificat. Pînă și această dezbatere o văd ca pe o încercare de manipulare. Să nu ne întrebăm unde s-a greșit, să mai punem eventual niște bani, să facem un pavilion de încă cîteva milioane în care să plasăm Cumințenia ca-ntr-un fel de Atelier Brâncuși. Nu, domnilor, încetați! Fiți cuminți!

● Magda RADU, istoric de artă

Campania de subscripţie pentru Cuminţenia Pămîntului a marcat un moment fără precedent de aducere în atenţia publică a unei lucrări de artă. Dincolo de faptul că e vorba de o lucrare importantă în parcursul lui Brâncuși, iar Guvernul a depus un efort considerabil pentru a o reintroduce în circuitul public, acest regim de atenţie poate suscita o binevenită discuţie despre felul în care lucrările de artă sînt prezentate de către muzeele de artă, despre nevoia de a recontextualiza, de a regîndi expunerile permanente în cadrul acestor instituţii. Există, cred, o nevoie uriaşă de a media relaţia între opera de artă şi privitor, într-un mod inteligibil şi totodată stimulativ, fără a face rabat de la cercetare şi de la rigorile expunerii muzeale. Publicul nu trebuie subestimat, iar muzeele trebuie să îşi ia în serios funcţia de educare şi de concepere a unor naraţiuni ale istoriei artei, potrivit unor cadre discursive contemporane. Am în minte, de pildă, felul în care e prezentată Guernica de Picasso la Muzeul „Reina Sofia“ din Madrid, într-un tip de display care explică întregul traseu al acelei lucrări pînă la intrarea sa în respectiva colecţie publică. Cuminţenia Pămîntului trebuie să stea la Muzeul Național de Artă al României, muzeu ce găzduieşte şi alte lucrări ale lui Brâncuși din perioada timpurie, în cadrul unei expuneri refăcute a Galeriei de Artă Modernă. Artistul însuşi construia ansambluri, suite, constelaţii cu lucrările lui, iar în muzeele de artă modernă şi contemporană piesele lui Brâncuși sînt arătate împreună. Singularizarea Cuminţeniei nu are sens.

● Pavel ŞUŞARĂ, istoric și critic de artă

Aşa cum golirea muzeelor de patrimoniu, de după 1990, nu ar fi fost posibilă fără alimentarea lor abuzivă, prin confiscare, de după 1945, nici trista experienţă, de prinţesă rătăcită, a Cuminţeniei Pămîntului nu ar fi fost posibilă dacă ea avea un palat legitim, fiindcă, oricîte strigăte de luptă s-ar auzi dinspre Muzeul Naţional de Artă, Palatul Regal nu este domiciliul ei firesc. Discuţiile aprinse de după achiziţie, privind expunerea, nu sînt decît un simplu efect, e drept, ceva mai locvace, al unei cauze de o gravitate extremă, insidioasă şi tăcută ca piatra: absenţa unei instituţii obligatorii, atît pentru valorificarea unui patrimoniu imens, cît şi pentru sănătatea şi coerenţa noastră sufletească, anume Muzeul de Artă Modernă. Aici ar fi locul Cuminţeniei Pămîntului şi al lui Brâncuși, în general, alături de întreaga avangardă românească, de solitarii modernişti interbelici, de neoavangarda anilor ’60-’70 şi de contemporanii care se înscriu, ca viziune şi ca practică, în coordonatele modernismului. În absenţa acestei instituţii, a început, inevitabil, degringolada opţiunilor şi delirul adeziunilor: ce facem cu această operă majoră, Cuminţenia Pămîntului, pe care am plătit unsprezece milioane de euro şi despre care 90% dintre români aud pentru prima oară? Deşi lucrarea se odihnea la MNAR, răpită de Securitatea comunistă, ca orice personaj mitologic, de peste o jumătate de veac, ea s-a arătat acum lumii dintr-odată, ca şi cînd Brâncuși ar fi înviat din morţi şi ar fi făcut posibilă epifania. Şocul unei asemenea apariţii, competenţele în Brâncuși născute instantaneu, aluviunile de păreri şi de atitudini au demonstrat, practic, că MNAR a fost incapabil să gestioneze şi să promoveze cultural această lucrare, ceea ce ar fi trebuit să însemne anularea oricărei legături, în noile condiţii, dintre acest muzeu şi Cuminţenia Pămîntului. Lucrarea lui Brâncuși a dobîndit, în ultimele luni, un statut cu totul nou, o naţiune întreagă a fost invitată să se coalizeze în jurul ei, să o protejeze, să o asimileze şi să o tezaurizeze, ceea ce vrea să spună, într-o logică elementară, că lucrarea cere o expunere cu o accesibilitate maximă, pentru a putea restitui publicului, în mod direct, atît beneficiile unei investiţii mari, cît şi satisfacerea legitimei curiozităţi după ce a ţinut o ţară întreagă cu sufletul la gură. Pentru atingerea acestui scop, două muzee puteau oferi condiţii maxime de vizibilitate, puteau asigura un trafic oricît de mare de vizitatori, în condiţii minim traumatizante faţă de Cotroceni, de pildă, sau de MNAC, unde controalele de securitate descurajează drastic vizitatorul spontan sau neprofesionist, iar acelea sînt Muzeul Satului şi Muzeul Naţional de Istorie. La Muzeul Satului, Cumințenia… avea contextul memoriei rurale, al artefactului magico-ritualic, al memoriei substratului pe care lumea tradiţională o conservă încă, iar la Muzeul Naţional de Istorie avea contextul obiectelor de sub orizontul istoriei, plastica neolitică, viziunea idolatră încorporată în statuetele zoo- şi antropomorfe, non-descriptive şi exclusiv tipologice. Pentru o percepţie bună şi o cunoaştere adecvată, Cuminţenia Pămîntului are nevoie de asemenea contexte convergente, fiindcă ea reprezintă, în dinamica operei lui Brâncuși, prima fractură faţă de statuarul canonic, iar drumul pe care sculptorul îl alege este acela al arhaicităţii, al substratului, al primordialului generic, lipsit de orice particularizare sau definire psihologică. Lucrarea lui Brâncuși este fundamental formă şi atitudine, iar vîrsta acestei reprezentări este aceea a substratului, în care ea se în-tîlneşte deopotrivă cu preistoria şi cu viziunile memoriei rurale. În ambianţa celor două muzee aveam de-a face cu o expunere provocatoare şi curajoasă, oarecum de factură postmodernă, dar, finalmente, s-a optat pentru o expunere previzibilă, pentru întoarcerea conformistă a Cuminţenia Pămîntului acolo de unde a plecat, după multe decenii de odihnă şi de anonimat. 

pagină realizată de Matei MARTIN