Spaţiu de manevră
![Spaţiu de manevră jpeg](https://cdn.adh.reperio.news/image-f/f2058bbf-c363-4ef4-b266-5b71611cbd9f/index.jpeg?p=a%3D1%26co%3D1.05%26w%3D500%26h%3D750%26q%3D91%26r%3Dcontain%26f%3Dwebp)
Tonbruket, Forevergreens, ACT, 2016.
Cu privire la muzicieni precum Esbjörn Svensson ori, ca să folosesc un exemplu ceva mai recent, Goodbye to Gravity, au existat la noi drastice disproporții între cît s-a scris în presă pe vremea cînd aceștia activau, cînd s-ar fi putut bucura de orice dram de atenție și apreciere, față de cît s-a scris după ce au răposat. Situația se poate generaliza la toate soiurile de artiști și forme de artă – avem, în presa culturală românească, o apetență pentru postum în detrimentul artiștilor contemporani care cresc sub ochii noștri și ar putea să se bucure de atenție și înainte de a li se întîmpla vreo nenorocire. Desigur, omagiul și comemorarea își au rostul lor, însă toată lumea ar avea de cîștigat dintr-un mai ascuțit simț al prezentului.
Bunăoară, basistului Dan Berglund cred că i-ar plăcea de acum (după patru albume) să vorbim despre grupul său Tonbruket ca despre o identitate de sine stătătoare înscrisă pe un drum și într un plan de viitor proprii, și nu ca despre o anexă la istoria pe care muzicianul a avut-o în Esbjörn Svensson Trio. De omagii îl putem lăsa chiar pe el să se ocupe, căci oricum nu trece album să nu vîre cîte o piesă subtil comemorativă cu privire la perioada EST. Un semn destul de clar că își dorește ceea ce spun aici e faptul că avem, cu noul material intitulat Forevergreens, o trupă a cărei adresabilitate e cu totul alta decît cea pe care o aveau EST. Încă de pe albumul precedent începuseră să se infiltreze influențe prog-rock (Pink Floyd ori King Crimson) și teme cosmice a căror miză nu mai ține de vreo rigoare academică jazzistică, nici de spectaculosul improvizației, ci de impact emoțional și acel „sense of wonder“ despre care se vorbește în science-fiction. Dintre demersuri mai recente din lumea rock, ce se aude aici le va aduce aminte unora și de piesele instrumentale ale lui Steven Wilson/Porcupine Tree, de polonezii Riverside ori de elvețienii Sonar. Albumul împinge mai departe muzica trupei înspre publicul care se dă în vînt după post-rock și rock progresiv. Aceștia își vor face un mare deserviciu dacă ocolesc un astfel de material, lăsîndu-se poate intimidați de segregările tradiționale dintre genuri și de asocierea grupului Tonbruket cu jazz-ul ori muzica de improvizație. Întreaga scenă post-jazz scandinavă este de altfel contaminată cu astfel de interferențe; la fel și rock-ul ori muzica electronică de la ei, încît nu mai putem vorbi de o migrare între genuri, ci de un spațiu de manevră mai larg decît își permit scenele care preferă să se cramponeze în taxonomia tradițională a genurilor muzicale.
Dovadă stau și colaborările eterogene prezentate pe acest album: pe de o parte diva pop norvegiană Ane Brun, pe de altă parte o piesă ca „Polka Oblivion“, cu trio-ul de suflători jazz Per Texas Johansson, Anna Högberg și Martin Holm oferind o ingenioasă demonstrație de transcendență între rock, jazz și world music. Materialul în ansamblu prezintă schimbări majore față de primele albume, care în retrospectivă par să fi fost o trilogie post-EST de-acum încheiată. Ceea ce a rămas neschimbat e simțul cinematic al muzicii stîrnind vizualizări în mintea ascultătorului, însă muzica e mai puțin psihedelică, mai lumească, uneori chiar dansabilă și oferind numeroase idei cu privire la ce ar cîștiga post-rock-ul dacă ar pleca puțin urechea la ce s-a făcut pînă acum în jazz-ul scandinav. Acest comentariu e cu atît mai relevant cu cît post-rock-ul pare să fi ajuns într-o fundătură în excesul său de loialitate față de o rețetă ce și-a pierdut de ani buni statutul de inovație, avînd mare nevoie de prospețimea insuflată de acest album.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.