Spaţiu de manevră
Tonbruket, Forevergreens, ACT, 2016.
Cu privire la muzicieni precum Esbjörn Svensson ori, ca să folosesc un exemplu ceva mai recent, Goodbye to Gravity, au existat la noi drastice disproporții între cît s-a scris în presă pe vremea cînd aceștia activau, cînd s-ar fi putut bucura de orice dram de atenție și apreciere, față de cît s-a scris după ce au răposat. Situația se poate generaliza la toate soiurile de artiști și forme de artă – avem, în presa culturală românească, o apetență pentru postum în detrimentul artiștilor contemporani care cresc sub ochii noștri și ar putea să se bucure de atenție și înainte de a li se întîmpla vreo nenorocire. Desigur, omagiul și comemorarea își au rostul lor, însă toată lumea ar avea de cîștigat dintr-un mai ascuțit simț al prezentului.
Bunăoară, basistului Dan Berglund cred că i-ar plăcea de acum (după patru albume) să vorbim despre grupul său Tonbruket ca despre o identitate de sine stătătoare înscrisă pe un drum și într un plan de viitor proprii, și nu ca despre o anexă la istoria pe care muzicianul a avut-o în Esbjörn Svensson Trio. De omagii îl putem lăsa chiar pe el să se ocupe, căci oricum nu trece album să nu vîre cîte o piesă subtil comemorativă cu privire la perioada EST. Un semn destul de clar că își dorește ceea ce spun aici e faptul că avem, cu noul material intitulat Forevergreens, o trupă a cărei adresabilitate e cu totul alta decît cea pe care o aveau EST. Încă de pe albumul precedent începuseră să se infiltreze influențe prog-rock (Pink Floyd ori King Crimson) și teme cosmice a căror miză nu mai ține de vreo rigoare academică jazzistică, nici de spectaculosul improvizației, ci de impact emoțional și acel „sense of wonder“ despre care se vorbește în science-fiction. Dintre demersuri mai recente din lumea rock, ce se aude aici le va aduce aminte unora și de piesele instrumentale ale lui Steven Wilson/Porcupine Tree, de polonezii Riverside ori de elvețienii Sonar. Albumul împinge mai departe muzica trupei înspre publicul care se dă în vînt după post-rock și rock progresiv. Aceștia își vor face un mare deserviciu dacă ocolesc un astfel de material, lăsîndu-se poate intimidați de segregările tradiționale dintre genuri și de asocierea grupului Tonbruket cu jazz-ul ori muzica de improvizație. Întreaga scenă post-jazz scandinavă este de altfel contaminată cu astfel de interferențe; la fel și rock-ul ori muzica electronică de la ei, încît nu mai putem vorbi de o migrare între genuri, ci de un spațiu de manevră mai larg decît își permit scenele care preferă să se cramponeze în taxonomia tradițională a genurilor muzicale.
Dovadă stau și colaborările eterogene prezentate pe acest album: pe de o parte diva pop norvegiană Ane Brun, pe de altă parte o piesă ca „Polka Oblivion“, cu trio-ul de suflători jazz Per Texas Johansson, Anna Högberg și Martin Holm oferind o ingenioasă demonstrație de transcendență între rock, jazz și world music. Materialul în ansamblu prezintă schimbări majore față de primele albume, care în retrospectivă par să fi fost o trilogie post-EST de-acum încheiată. Ceea ce a rămas neschimbat e simțul cinematic al muzicii stîrnind vizualizări în mintea ascultătorului, însă muzica e mai puțin psihedelică, mai lumească, uneori chiar dansabilă și oferind numeroase idei cu privire la ce ar cîștiga post-rock-ul dacă ar pleca puțin urechea la ce s-a făcut pînă acum în jazz-ul scandinav. Acest comentariu e cu atît mai relevant cu cît post-rock-ul pare să fi ajuns într-o fundătură în excesul său de loialitate față de o rețetă ce și-a pierdut de ani buni statutul de inovație, avînd mare nevoie de prospețimea insuflată de acest album.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
