Scriitori şi subsemnaţi
● Scriitori la poliţie, coord. Robert Şerban, Editura Polirom, 2016.
S-au scris cărţi despre literatura faţă cu cenzura regală sau cu Securitatea comunistă, dar despre scriitori faţă cu poliţia capitalistă, nu. Avem, oricum, nişte scriitori (din păcate pentru cititori) prea puţin certaţi cu legea, iar antologia de faţă nu infirmă impresia că profilul scriitorului român este acela de bun cetăţean, ieşit de pe băncile şcolii cu mare respect pentru literatură şi pentru lege. O mare excepţie este cazul ieşeanului Mihai Avasilcăi (decedat acum cîţiva ani), cel care a învăţat să scrie şi să citească în închisoare, după care, în anii ’90, a scris vreo trei romane (Fanfan, rechinul puşcăriilor, Borfaşii secolului XX şi A sărit prea tare calul, plus un volum de Poezii obraznice), care i-au şi adus un premiu al Uniunii Scriitorilor (conduse pe atunci de Mircea Dinescu). Dar pînă şi cărţile lui Mihai „Fanfan“ Avasilcăi se inspirau tot din universul infractorilor închisorile comuniste.
„Un moment de cumpănă în existenţa oricărui român este întîlnirea cu poliţia. O confirmă istoria, martorii, rîul, ramul. Uneori, chiar poliţia. Acest moment se poate transforma într-unul brav, de glorie personală, ori într-un mare bluf. Dar, oricum ar fi, se cere, parcă, povestit şi altora. Fiindcă, vinovaţi sau nevinovaţi, ne cam place să depănăm astfel de întîlniri de gradul III. Iar printre cei care ştiu să o facă savuros şi dibaci sînt, în opinia mea, scriitorii… Am auzit, de-a lungul timpului, multe poveşti născute din intersecţia scriitorilor cu oamenii legii, spuse de primii. Majoritatea cu haz, toate cu tîlc. De ce n-ar sta o parte dintre ele într-o carte?“, spune Robert Şerban în introducerea acestui volum, care are cîte ceva în comun şi cu volumele lui Mircea Micu de dinainte de ’89, Întîmplări cu scriitori (pe care, de altfel, Robert Şerban le evoca într-un interviu din Suplimentul de cultură) şi cu un alt volum colectiv tematic: Răcani, pifani şi veterani – cum ne-am petrecut armata (coord. Radu Paraschivescu, Humanitas, 2008). De data aceasta, cuprinsul numără nu mai puţin de 35 de scriitori (dintre care 13 sînt fete), din generaţii diferite (de la Lavinia Bălulescu la Nora Iuga, şi de la Bogdan Munteanu la Viorel Marineasa) şi de notorietăţi literare variate (pe cîţiva i-am citit prima dată), ale căror păţanii sînt grupate în şase capitole în funcţie şi de natura cazurilor: „Trageri pe dreapta“, „Actele la control!“, „Şase! Miliţia!“, „Şi cam ce-ar mai fi de declarat“, „Mîinile sus! Nu mişcă nimeni!“ şi „În slujba cetăţeanului“.
Cum se întîmplă de fiecare dată în asemenea culegeri, nu toate textele sînt la înălţimea temei. Unele întîmplări sînt încărcate de o anume glorie personală, altele sînt blufuri. Puţini scriitori sînt vinovaţi (cei de la volan, multe texte istorisind păţanii rutiere); în general, este vorba de neînţelegeri sau de contacte minore cu organele legii (oricum ai da-o, să primeşti o citaţie/contravenienţă nu e tocmai un act traumatic). Foarte puţine dintre întîlniri sînt „de gradul III“, unele n-au propriu-zis nici un grad (cum sînt cele în care se pierd acte/lucruri care trebuie declarate), dar e adevărat ce spune Robert Şerban în prefaţă, şi anume că majoritatea istorioarelor au haz (mai puţin textul Ioanei Nicolaie, de-a dreptul întunecat) şi mai toate ascund un tîlc, chiar dacă nu sînt spectaculoase şi n-au propriu-zis suspans (precum, spre exemplu, povestirea biografică „Antrax“ a lui Mircea Cărtărescu din volumul Frumoasele străine). Multe dintre texte spun întîmplări cu miliţia comunistă care fie făcea abuzuri, fie avea acoperite prin lege multe dintre acţiuni, astăzi considerate aberante: povestirea lui Radu Paraschivescu „Ne pupam, să trăiţi!“, este una dintre cele mai bune şi mai comice din carte; adolescenţii faţă cu miliţienii fiind şi subiectul povestirii lui Sorin Gherguţ „22 august, Babadag“, miliţieni apărînd şi la Ioan T. Morar („Cu tov. Johnny la Miliţia din Costineşti“; de altfel, cîteva întîmplări, cum este şi cea a Ruxandrei Cesereanu, fiind plasate pe litoral în sezonul estival), la Marcel Tolcea (cu un text fotbalistic foarte interesant) sau la Pavel Şuşară, al cărui text, „Întîlnirea de la Gîrbovi sau despre ultimul proces stalinist“, este şi cel mai literar din volum, relatînd „înfierarea“ ununui roman de către oamenii muncii pe la jumătatea anilor ’80 (vezi şi fragmentul de mai jos).
Două texte bine scrise, ambele plasate în mediul căminelor studenţeşti, scriu Lavinia Bălulescu („Trei fete în rochiţe galbene“) şi Ştefan Manasia („Sudist“). Dar de departe cel mai bun text din carte, o povestire în toată regula, îi aparţine lui Radu Sergiu Ruba şi se cheamă „Toate punctele“, întîlnirea unui miliţian cu o maşină de scris în Braille fiind, conform definiţiei, aproape suprarealistă, dînd măsura absurdităţii unui sistem totalitar şi a prostiei fără margini a celor puşi să-i apere legile îngrăditoare. De altfel, miliţienii/poliţiştii, oamenii legii ies şifonaţi bine din acest volum (îl aşteptăm pe Mihai Godină să se mobilizeze şi să alcătuiască un contravolum despre isteţimea, nobleţea şi măreţia „organelor“), cu cîteva excepţii (în textul lui Robert Şerban sau al lui Radu Vancu, text care, publicat pe Facebook, a şi inspirat această carte) în care poliţiştii dau dovadă, aşa cum ar trebui, de bunăvoinţă şi solicitudine. Cu întîmplări neplăcute, dar, retrospectiv, încărcate de umor, Scriitori la poliţie este un volum agreabil, care se citeşte dintr-un foc.
Pavel ŞUŞARĂ
Întîlnirea de la Gîrbovi (fragment)
Am intrat în sala destul de spațioasă a căminului, în care era amenajată o masă a prezidiului, iar în sală toate locurile erau ocupate de săteni îmbrăcați ostentativ de curat, fiecare avînd în mînă cîte un exemplar din Noaptea nu se împușcă, iar unii aveau la vedere și niște bilețele scrise mărunt, de mînă. La masa prezidului s-au așezat omulețul-stropitoare, blonziu, grăsuț și cu fața căzută, Ion Nistor, secretarul de partid al editurii Albatros, junele tuns regulamentar și cu haină de gestapovist, pe numele lui Ion Tolea, secretar cu propaganda PCR la Slobozia, și Gh. Antonescu, președintele CCES Ialomița, iar în sală, pe primul rînd de scaune, asista, fără să intervină, celebrul Petru Enache, secretarul cu propaganda al PCR. S-a lăsat o liniște profundă, tulburată doar de respirațiile mai dificile, de iarnă, și de răsfoitul stîngace și răzleț al cărților…
„Iar acum, stimate tovarășe, dragi tovarăsi, vă rog să luați cuvîntul si să va spunesi impresiile de lectură. Va mulsumesc, sine doreste să înseapă?“ Se ridică o mînă. Mihai Milca o identifică și o poftește la treabă. Pe traseul mîinii se ridică o matahală negricioasă, cu dantura vraiște, tușește preventiv, pentru formarea vocii, apoi începe, timid și gutural: „Tovarășe Secretar de stat, stimate autorități ale statului, eu nu am multă carte, eu sînt mecanizator, dar sînt cinstit, tovarăși, sînt gospodar și păstrez ordinea și disciplina la locul de muncă. Și atunci cum își permite tovarășul căpitan Anghel Ion, care își zice și Mănăstire, să batjocurească munca și realizările mecanizatorilor noștri spunînd, citez, că în barăcile tractoriștilor miroase greu a picioare nespalate și a pișat? Păi a văzut dînsul cum arată cabanele noastre, ale mecanizatorilor, a văzut el cum ne dăm noi cu apă de Colonie după bărberit, păi a pișat, să mă iertați, miroase la mine acasă, care mi-am luat frigider nou și mașină de spălat? Aceasta nu este realitatea noastră socialistă, este o propagandă burghezo-moșierească, și de unde vine asta, chiar de la organele noastre de miliție, care trebuie să vegheze și să ne ocrotească? Așa ceva nu se poate, și eu nu pot fi niciodată de acord. Vă mulțumesc pentru atenția acordată și vă mai informez asupra încă unui aspect. Cum poate tovarășul căpitan să pună nume de batjocură oamenilor din carte, cum ar fi – iar aici ridică biletul și citește – Pistolea sau Cioalcă, porecle de ocară, cînd noi avem nume românești atît de frumoase, cum ar fi Nicolae, Vasile, Petre și altele?“
