Lege şi cinema
Nu e pentru prima dată cînd semnalez situaţii paradoxale ale sistemului cultural. Şi nici cînd atrag atenţia asupra unor politici culturale incoerente. Dar situaţia cinematografiei e, de departe, cea mai tulbure.
● Finanţăm, de ani buni, prin CNC, producţia de film românesc. Multe dintre aceste filme s-au dovedit valoroase: au fost recompensate la festivaluri importante, au intrat în competiţie cu alte producţii, susţinute de bugete cu mult mai generoase, au fost apreciate de critici şi de presa culturală, dar nu au ajuns niciodată cu adevărat la publicul din România. De ce? Pentru că nu mai avem cinematografe. Cum ar veni: susţinem producţia, dar nu avem şi canale de difuzare. Cineaştii şi casele de producţie au inventat soluţii alternative, mici festivaluri locale sau caravane cinematografice. Ele sînt, pe cît de inventive şi de costisitoare, pe atît de ineficiente. Nu ai cum să ajungi la publicul larg prin iniţiative independente. Reţeaua extrem de vastă de săli de cinema, distrusă după 1990, e o componentă esenţială. Dar pot fi recuperate vechile cinematografe, transformate, între timp, în săli de bingo, discoteci şi magazine de boarfe? Poate RADEF să eficientizeze sălile de cinema pe care le administrează, să le modernizeze, să le integreze în circuitul european care susţine filmul de artă? E nevoie de bani. Şi e nevoie de competenţe.
● Apropo de promovarea filmului românesc şi european: Legea cinematografiei promovată de ministrul Culturii Corina Şuteu prevede, după modelul francez, cote de difuzare pentru producţiile autohtone şi europene. E un principiu care a dat roade cam peste tot unde a fost aplicat. Difuzorii sînt obligaţi prin lege să transmită un număr minim de producţii astfel încît filmele de autor locale să nu fie dezavantajate pe o piaţă masiv dominată de superproducţii comerciale americane. E, încă o dată, o modalitate de a aplica principiile excepţiei culturale.
● Din ciclul „descoperiri uluitoare“: astă-vară s-a descoperit, în subsolul Studioului Sahia, aflat în hibernare de ani buni, o vastă arhivă care conţine mii de documente referitoare la producţia de filme documentare de dinainte de 1989. Despre existenţa acestor documente se mai bănuia cîte ceva, dar nimeni nu ştia exact nici ce, nici cîte dosare sînt acolo. Au fost recuperate aproape zece tone de materiale. Cele mai multe, în stare jalnică. Sub straturile de mucegai e însă aur curat pentru orice istoric, pentru orice teoretician, pentru oricine vrea să studieze filmul românesc. O parte dintre aceste documente a fost decontaminată (o întreagă aventură). Rămîne doar ca dosarele să fie reconstituite şi apoi restituite publicului. Va fi, probabil, o altă aventură: locul lor ar fi la Arhiva Naţională de Filme, care ar trebui, odată ce va fi restaurat şi apoi digitalizat toate aceste dosare, să le prezinte în cadrul unor evenimente coerente. De-abia aştept, de pildă, să văd, la Cinematecă, o serie de documentare însoţită, în foaier, de un making-of al filmelor, construit din documentele de arhivă.
Foto: wikimedia commons
