Şi acum?
Temps D’Images #9 (7-13 noiembrie, Cluj).
Organizat anual din 2008 încoace, cu încăpăţînare, de Miki Branişte şi echipa Colectiv A la Fabrica de Pensule din Cluj şi curatoriat în ultimii ani de criticul Iulia Popovici, Festivalul Temps D’Images, parte dintr-o reţea internaţională creată de Canalul de televiziune ARTE, continuă să fie pentru România o platformă care catalizează vibraţiile societăţii şi ale vremurilor în diferite formule artistice: teatru, dans, instalaţii vizuale şi performative, cărţi, concerte, ateliere, conferinţe. Pentru spaţiul mioritic, Temps D’Images oferă şi o perspectivă asupra noilor formate performative, încă marginale (chiar şi atunci cînd domină o instituţie publică precum CNDB, care însă a rămas, involuntar, mai degrabă un actant underground). La ediţia din acest an, tema a fost „Post-faliment“, cu referire la investigarea realităţii, a emotivităţii şi a identităţii într-o lume ale cărei valori au expirat. De la criza economică încoace, dinamica mondială este într-o continuă şi surprinzătoare reconfigurare – înainte de festival şi, respectiv, la finalul său, Donald Trump a cîştigat alegerile americane, iar Igor Dodon pe cele moldoveneşti, acestea fiind doar două dintre evenimentele recente – cu efecte asupra individului. În ce lume trăim şi cum?
Preocuparea festivalului pentru limbajele performative noi permite o radiografiere a evoluţiei acestora în spaţiul românesc. Din ceea ce se vede, deşi lucrurile par să se mişte, reuşitele sînt mai degrabă declamative decît performative: multe încercări şi abordări curajoase, dar cu teme insuficient dezvoltate şi formule performative insuficient lucrate, spectacole/performance-uri/instalaţii nefinalizate (şi nu mă refer la work in progress, ci la produsele culturale finite, în opinia autorilor).
INUTIL/cOLD, concept şi regie: Catinca Drăgănescu, cu Catrinel Bejenariu şi Conrad Mericoffer, este la intersecţia dintre instalaţie performativă şi teatru şi se coagulează în jurul costurilor economice şi sociale ale bătrîneţii şi a efectelor acestora asupra omului. Într-un cadru mai larg, spectacolul investighează modul în care normele sociale obligă individul să se subordoneze unui tipar de viaţă agreat de mentalul colectiv. Doi actori joacă toate personajele unei familii-standard după normele sociale, dar care începe să se dezintegreze. Jocul actorilor include şi gîndurile personajelor, rostite live sau înregistrate, uneori în contradicţie cu acţiunile. Ceea ce se demonstrează este cum gestionează individul presiunea socială: preia modele comportamentale, se raportează la tiparul general al succesului, îi abandonează pe cei inutili şi neprofitabili (vîrsta vulnerabilizează). Pînă la un punct, spectacolul este consistent, atît ca dramaturgie, cît şi ca performativitate – o combinaţie de ludic detaşat pe o scriitură fragmentară cu un univers sonor (sound design: Cristian Vieriu şi Mara Mărăcinescu) livrat live, dar apoi nici dramaturgic lucrurile nu par să ducă undeva, nici performativitatea nu trece de monotonie. Pasajele „radiofonice“, prea lungi, şi defilarea pe podium, ipostaziind bătrîneţea în devenire, sînt repetitive, iar tema spectacolului rămîne la un nivel expozitiv. Regizoarea Catinca Drăgănescu poate să mai lucreze la acest show, problema nefiind direcţia, ci nefinalizarea ideilor.
Farid Fairuz, artist asociat al festivalului în acest an, a prezentat un work in progress – The panda over there, wearing pants, is a holobiont! (cu Paul Dunca, Andreea David, Katia Pascariu, Ilinca Manolache, Olimpiu Blaj, Ruxandra Hule, Mihai-Răzvan Rotaru), o fază de lucru a unui proiect numit We are all lichens. Într-o seră cu plante şi performeri, spaţiu care include şi publicul, se lucrează cu materiale diverse în ceea ce Fairuz a denumit „o explorare fluid performativă“. Umanoizii deconstruiesc şi apoi reconstruiesc o lume, impulsionaţi de universul sonor creat live de DJ Admina. Văzut în această etapă, performance-ul pare a fi un discurs despre dependenţă – de alţii şi de societate –, interconectivitate, despre povara socială şi modul în care tot ceea ce se află în exteriorul nostru, politic sau personal, ne formează şi ne defineşte. Identitatea individuală, genuină, pierdută în grămada de concepte şi cutume sociale, se reconverteşte într-o altă identitate, care conţine şi influenţele „străine“.
Cu Duet în trecere, Mihaela Dancs şi Andreea David afirmă o întoarcere la mişcare ca performanţă fizică. După non-dans şi post-dans, dansul contemporan a atins o limită în relaţia dintre concept şi expresie fizică. Dancs şi David revin la utilizarea corpului, nu numai ca material conceptualizabil, ci şi ca instrument pentru performanţă. Cele două performere au evoluţii paralele, fiecare cu ritmul şi frazarea ei coregrafică, cu stilul şi amprenta ei de mişcare, însă aceste diferenţe funcţionează concomitent. Sînt evoluţii individuale, dar sincrone în paralelismul lor.
Spectacolul din Budapesta În timp ce citeşti acest titlu, noi vorbim despre tine, în regia lui Kristóf Kelemen, detonează cîteva probleme ale şcolii de artă în Europa de Est, precum formarea în cultura clasică sau lipsa oportunităţilor de lucru în teatru pentru un actor tînăr. Spectacolul are ca reper montarea din 1969 cu textul lui Peter Handke, Jignind publicul, realizată de studenţii din Universitatea de Teatru din Budapesta, care a generat reacţii adverse ale profesorilor, unul părăsind sala în timpul reprezentaţiei, ceea ce a dus la oprirea acesteia. Regizorul Kristóf Kelemen se joacă tot timpul cu deconstrucţia, actorii nu au texte fixe, ci doar un scenariu pe care improvizează – de unde şi durata variabilă a spectacolului –, între actor şi personajul care este tot actor există o ambiguitate pe care spectacolul o cultivă (discuţia „live“ prin Skype cu actorul care nu a putut face deplasarea etc.), deteatralizarea vine din jocul „civil“ al actorilor, promisiunea performativităţii este mereu încălcată. Dincolo de formă însă, importanţa spectacolului rezidă într-o abordare deschisă a relaţiei între artist şi şcoală/instituţii publice în Europa de Est.
Temps D’Images provoacă, uneori fără menajamente, gîndirea. Despre alte evenimente din festival voi scrie în articole viitoare.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: R. Vaczi
