Acel presentiment al posibilităţii
Ce sentiment de l’été / That summer feeling (Franţa – Germania, 2015), de Mikhaël Hers.
Cel de-al doilea lungmetraj al lui Mikhaël Hers urmăreşte cîteva momente de doliu, de-a lungul a trei veri, în trei oraşe diferite (Berlin, Paris şi New York), din viaţa membrilor unei familii care îşi continuă parcursurile în absenţa Sachei (Stéphanie Daub-Laurent), o tînără femeie aparent vibrînd de robusteţe, moartă subit, în urma unui leşin, în centrul unui parc din Berlin. Acţiunea se concentrează asupra lui Lawrence (interpretat de Anders Danielsen Lie, o trimitere vădită la Oslo, 31. August de Joachim Trier), iubitul german al Sachei, şi a lui Zoé (Judith Chemla), sora acesteia, între care ia naştere o formă de ataşament. Pe cît de sumbru e subiectul filmului lui Hers, pe atît de luminos e pus în scenă, într-un decor solar-vegetal care acaparează acţiunea, o împinge în plan secund, lăsînd în faţă o natură exuberantă, corpuri care se desfată în lumina soarelui şi o mişcare neînăbuşită de du-te-vino-uri pe străzi, în parcuri pline de verdeaţă şi în reuniuni spontane de oameni prin baruri sau pe acoperişuri de case.
Atacat în mod previzibil pentru lipsa de eficienţă a naraţiunii şi a construcţiei relaţiilor personajelor, Ce sentiment de l’été (titlul aparţine melodiei lui Jonathan Richman) nu mizează pe conturarea unei melodrame. Evenimentele la care participăm sînt puţine şi, în afara celui iniţial, decisiv, rămîn pînă la final neconflictuale: vizita lui Lawrence la Paris sau a lui Zoé la New York se desfăşoară în cadrul unor plimbări în parc, mese în familie sau petreceri cu prietenii şi a unor discuţii banale. Evenimentele importante şi grave există (înmormîntarea, de pildă, elucidarea cauzelor morţii fac parte din poveste), dar se petrec în afara cadrului şi sînt cel mult amintite, cum e, de pildă, amintită perioada de aparentă depresie a lui Lawrence, în care întrerupe legăturile cu familia Sachei. Există şi o înclinaţie a filmului de a menaja spectatorul de absolut orice formă de violenţă (moartea e mai asemănătoare unei căderi în somn, suferinţa mamei Sachei rămîne în spatele unei uşi, în timp ce filmul abundă de verdeaţă şi oameni care se bucură de vară) şi o încercare de a menţine un ton egal-melancolic de-a lungul întregului film, în ritmul unei coloane sonore la fel de egale, care îl accentuează. Miza la care aspiră Ce sentiment de l’été e mai degrabă poetică, iar conflictul nu e neapărat narativ (folosirea actriţei Marie Rivière nu e singurul lucru care aminteşte de filmele lui Éric Rohmer). Indiciile ivite din vizite şi discuţiile între prieteni ne dau de înţeles că Lawrence suferă de un blocaj (ca scriitor, nu a mai terminat ceva de la moartea Sachei, adică de trei ani, şi preferă să se ocupe de traducerea unor manuale tehnice). Faptul că filmul foloseşte elipsele, lăsînd celelalte luni ale anului în afară şi filmînd doar scene din cele trei veri, lasă impresia imposibilităţii sale de a ieşi din acea vară, revenirea sa concomitentă cu revenirea filmului la momentul respectiv, în timp ce lumea din jurul său dansează şi se joacă în ritmul unor noi veri, lasă impresia unui conflict dintre timpul său interior, al memoriei, şi un timp exterior, al anotimpului care se manifestă în toată luminozitatea sa, indiferent la propriul său întuneric.
Alegerea de a filma pe Super 16 mm oferă filmului ceva din aspectul unui film home made. Spre finalul acestuia, camera abandonează de tot acţiunea, luînd forma unor momente de documentar, filmînd oamenii din parc, aşezaţi pe pături, implicaţi în jocuri, participînd la ritmul natural al verii, neimplicaţi în povestea lui Lawrence. Excepţionalitatea experienţei acestuia ajunge să fie anulată (după ce fusese mai întîi pusă în paralel cu cea a lui Zoé, asemănătoare cu a sa, şi amendată de unul dintre prietenii săi ca o experienţă printre altele, ale numeroşilor oameni pe lîngă care se întîmplă să treacă), iar vara capătă un caracter universal, un moment de vîrf, ca cel pe care îl surprind fotografiile de familie.
Ancuța Proca este critic de film.
