Fenomenologia plînsului

Mothers of Steel (Polonia/România), în cadrul „RE//Dance“, ediţia pilot a Bienalei Regionale de Coregrafie. Concept şi performance: Mădălina Dan, Agata Siniarska; asistenţă dramaturgică: Mila Pavicevic, Siegmar Zacharias; sunet şi video: Diego Agulló. Producător: Art Stations Foundation de Grazyna Kulczyk. Coproducător: Lubelskie Konfrontacje Teatralne, Alfred ve Dvore (Praga), Fabrik Postdam. CNDB. 

Dansul contemporan cîştigă teren, încet, dar constant, în zona artelor performative din România: resurse financiare, spaţii, public, vizibilitate. Lucrurile se mişcă, nu atît de repede şi de bine pe cît doreşte breasla, dar în ultima vreme s-au făcut cîţiva paşi importanţi. Numărul actanţilor a crescut, atît ca organizaţii, cît şi ca artişti, spaţiile de reprezentare (şi) pentru dansul contemporan s-au înmulţit (mai mult cele independente), CNDB şi-a definitivat (sper) situaţia locativă prin atribuirea Sălii Omnia de către Ministerul Culturii (funcţională din 2019), sînt mai multe producţii artistice şi mai multe festivaluri/platforme, există un sistem, slab încă, de rezidenţe. Nu sînt creşteri spectaculoase, sînt însă paşi semnificativi spre o vizibilitate mai mare a dansului şi, dintr-o perspectivă mai largă, a artei contemporane în faţa publicului local, încă educat într-o cultură preponderent clasică.

Toamna 2016 este aglomerată de evenimente culturale, mici şi mari. O problemă recentă a pieţei culturale locale este faptul că oferta s-a mărit în ultimii ani (datorită multiplicării resurselor: fonduri publice autohtone – AFCN, ARCUB, primării locale – şi internaţionale – fondurile norvegiene etc.) fără ca publicul să crească în aceeaşi măsură, astfel că acum nevoia creării unor strategii de dezvoltare a publicurilor este stringentă. Pe acest fundal a apărut Bienala Regională de Coregrafie, organizată de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti şi East European Performing Arts Platform/EEPAP (Polonia) şi curatoriată de Iulia Popovici împreună cu Marta Keil şi Goran Injac. Partenerul instituţional al ediţiei-pilot a Bienalei a fost Mladinsko Gledalisce Ljubljana (Slovenia), un teatru pentru copii şi tineret care a devenit, în timp, o scenă a noilor limbaje performative. Selecţia a cuprins spectacole din Bulgaria, Cehia, Croaţia, Polonia, Ungaria şi România, mese rotunde, dezbateri, conferinţe şi artist talk, evenimentul configurîndu se astfel ca o platformă de dans a Europei Centrale şi de Est. Două obiective intuiesc pentru Bienală la ediţia-pilot (şi probabil şi la următoarele cîteva ediţii). Unul este facilitarea cunoaşterii reciproce a esteticilor şi preocupărilor performative din spaţiul geografic vizat. Desigur, aici intră şi relaţionarea cu publicul local (bucureştean) care ia contact cu realitatea performativă central şi est-europeană. Trebuie spus că precaritatea artelor contemporane, a dansului în cazul de faţă, din Europa fostă comunistă – resurse financiare, spaţii etc. – determină artiştii să se raporteze aproape exclusiv la piaţa culturală occidentală care poate oferi un cadru de dezvoltare propice, de la rezidenţe pînă la producţii şi reprezentare. Astfel, panoramarea, chiar şi subiectivă (spectacolele au fost alese dintre propunerile partenerilor la această ediţie şi, în general, orice selecţie implică o doză de subiectivism), a scenei dansului central şi est-european generează informaţii şi conexiuni între artiştii locali. O a doua componentă a acestei platforme, în strînsă legătură cu prima, este descoperirea unei identităţi (fie ea şi lipsă de identitate sau pluri-identitate) a dansului contemporan local, a cărui cartografiere permite analizarea, coagularea şi arhivarea direcţiilor în domeniu. Această conştientizare şi afirmare a propriei identităţi îmi pare a fi esenţială în motivarea Bienalei. Nu aş putea spune care ar fi concluzia după ediţia-pilot din cauza amintitului peisaj cultural efervescent care a făcut să pot viziona doar un singur spectacol, Mothers of Steel.

La început a fost plînsul

Mădălina Dan este artist asociat al CNDB în acest an, iar programul „Amprenta“, curatoriat de ea, este în plină desfăşurare, pre- şi post-Bienală. Împreună cu poloneza Agata Siniarska, ea a creat un performance-plînset, Mothers of ­Steel, care imaginează un viitor feminist în care emoţiile dispar. Mamele de oţel trăiesc într-un univers în care afectul este o convenţie şi de acolo privesc înapoi, la istoria universală şi la cea personală. Spectacolul este un road trip inversat în care ceea ce se parcurge nu este doar distanţa geografică – cu acoperire peste ţările de provenienţă ale artistelor, România şi Polonia –, ci şi timpul. Performance-ul este construit din cîteva episoade distincte: istoria individului (de la primul plîns la ultimul icnet), istoria recentă investigată prin prisma emoţiilor pe care le generează evenimentele sociale, politice, culturale, sportive, a modului în care sîntem manipulaţi prin emoţii (ni se induce emoţia) şi a gestionării afişării sau nu a emoţiilor în public, istoria universală „predată“ într-un curs scurt şi comentată prin plîns.

Coregrafia plînsului pretinde o performanţă din partea celor două performere, atît la nivel vocal, cît şi conceptual, căci el devine instrument pentru naraţiune. Plîngînd în toate modurile posibile, Mădălina Dan şi Agata Siniarska structurează istoria universală – într-o formulă ironică, cu ajutorul unor planşe atîrnate pe sîrmă – şi dezvăluie ciclicitatea. Este atît de bine înţeleasă această istorie, ca o structură modulară, cu direcţii şi concepte clar rezumate care se repetă în contexte diferite, încît ar putea fi inclusă în manuale.

Spectacolul se configurează în jurul identităţii – supratema dansului contemporan – pe care o investighează din diferite perspective: naţională, politică, feminină. Cele două avataruri futuriste ale performerelor, vizibile pe monitoare, dau o premoniţie sumbră a unui viitor mecanic în care gestionarea relaţiilor cu istoria, generală şi personală, se face exclusiv fără afect.

Pe scurt, în Mothers of Steel, doi roboţi umanoizi refac istoria lumii din emoţii. Şi ce emoţie ar fi mai potrivită pentru asta decît plînsul? 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Uşurelu