Proza scurtă înseamnă...

Festivalul Internaţional de Literatură şi Lectură de la Bistriţa – ediţia proza scurtă (FILL), 23-25 septembrie 2016; Familia – revistă lunară de cultură, nr. 7-8 (608-609)/2016; Iocan – revista de proză scurtă, nr. 2/2016. 

La Festivalul Internaţional de Literatură şi Lectură (FILL), debutat anul acesta la finalul lunii septembrie, la Bistriţa, cu o ediţie dedicată exclusiv prozei scurte, organizatorii au avut ideea ca la una dintre întîlnirile autorilor de proză scurtă (21 de invitaţi români şi străini, printre care şi subsemnatul) cu liceenii din Bistriţa, aceştia din urmă să completeze definiţia de pe un bilet care începea astfel: „Pentru mine proza scurtă înseamnă…“ Am păstrat cele aproape cincizeci de bilete completate la întîlnirea de la Liceul „Liviu Rebreanu“ pentru că acestea spun foarte multe despre felul în care este percepută proza scurtă (sau literatura, prin extensie) de către cei mai tineri şi poate cei mai studioşi cititori ai ei.

O parte dintre răspunsuri aşază proza scurtă în relaţia ficţiune-biografie. Încercînd să spună „ce“ este proza scurtă, pentru unii dintre tineri aceasta înseamnă: „poveşti“, „o lucrare de ficţiune“, „o istorisire de 15.000-20.000 de cuvinte“, „o ficţiune, un vis sau o idee“, în timp ce pentru alţii este „experienţă de viaţă“, „o mostră interesantă de viaţă“ sau „un text care dă impresia de viaţă“. Cea mai mare parte dintre răspunsuri se concentrează însă pe caracteristicile stilistice, narative, structurale ale genului, deopotrivă pe conţinut, dar mai ales pe formă, pe „cum“ este proza scurtă. Multe dintre bilete sînt aproape identice, proza scurtă însemnînd: „esenţe tari în sticluţe mici“, „reducere fără a pierde esenţe“, „a spune multe în cuvinte puţine“, „ceva ce trebuie spus fără înflorituri şi decoraţii“, „lumea privită printr-un monoclu şi redată în puţine cuvinte“, „un mod de gîndire sintetizat“, „trecerea direct la subiect, totul fiind concentrat, dar suficient pentru a fi captivant“, „text scurt, dar cu un impact emoţional puternic“, „ceva clar, scurt, concis, dar totodată plin de semnificaţii“, „o modalitate rapidă, potrivită secolului în care trăim, de a transmite idei“, „o doză concentrată de informaţii, emoţii, trăiri“, „complexitate“, „consistenţă“, „inteligenţă pe spaţii mici“, „puţine cuvinte şi intensitate“, „un amalgam de emoţii şi o multitudine de stări exprimate scurt şi la obiect“, „intensitate în desfăşurarea acţiunii“, „succesiune de trăiri puternice ale unui personaj într-o perioadă de timp“, „poveste interesantă, captivantă, ce dezvoltă subiecte scurte din viaţa de zi cu zi, se concentrează pe sentiment“ ş.a. Reiese foarte bine din aceste definiţii cvasi-parţiale „concurenţa“ dintre partea ideatică, cea emoţională şi cea epică a povestirii, un gen care (conform) unora dintre tineri, (le) oferă: „un răspuns“, „un mesaj concis, puternic“, „îţi poate da sau schimba idei“, „exprimarea idealurilor contemporane“ sau „o nouă viaţă, scurtă, dar marcantă“.

Cineva defineşte nu genul, ci publicul, adică „pentru cine“: „proza scurtă este pentru oameni leneşi, dar şi pentru cei ocupaţi, pentru copii, dar şi pentru adulţi, este pentru toată lumea, mai ales în sec. XXI“; altcineva găseşte importantă proporţia dintre dimensiunea redusă şi numărul de titluri: „posibilitatea de a citi cît mai mult :) hehe“. Dar „de ce“ ar citi cineva proză scurtă? Destul de multe bilete răspund şi la această întrebare, proza scurtă însemnînd: „o încetinire“, „uşurare“, „eliberare“, „o pauză“, „o aventură de-o noapte“, „laptele fierbinte înainte de somn“, „echivalentul unei ciocolate după o săptămînă de dietă“, „evadare din lumea reală într-un univers total diferit“, „linişte, plăcere, tot ce mă face fericită“, „un prilej de relaxare“, „un mijloc de procrastinare“. Am păstrat la final, cele mai scurte definiţii ale prozei scurte: „poezie pe-ndelete“ şi „artă“. Ca o concluzie, după cum se vede din răspunsurile/definiţiile descriptiv-intuitive ale liceenilor, toate bune şi foarte bune, proza scurtă deţine, măcar aparent, numai atuuri: oferă idei şi emoţii, este concentrată şi intensă, deopotrivă profundă şi relaxantă, oricum foarte potrivită timpului nostru.

Am folosit acest „turnir“ de definiţii ca un captatio înainte de a prezenta, de fapt, un număr de revistă dedicat prozei scurte (Familia) şi un număr nou al revistei dedicate prozei scurte (Iocan). Revista Familia, care apare la Oradea, a pregătit poate cel mai consistent număr dedicat genului scurt în ultimii nu ştiu cîţi ani de către o revistă literară generalistă. Ancheta (falsă) intitulată „Proza scurtă are bătaie lungă“ şi prefaţată/pregătită de Mircea Pricăjan şi Marius Miheţ are două componente: una de prezentare a genului („proza scurtă trebuie să menţină echilibrul între magia poeziei şi concretul ucigător al romanului“, „proza scurtă îşi poate justifica existenţa numai în limita a ceea ce sugerează, arătînd“, „mare parte din epicul prozei scurte se deapănă dincolo de graniţele ei“), cealaltă de provocare a scriitorilor: „Dacă ar fi ca tot ce aţi trăit în ziua aceasta, pînă acum, să fie o proză scurtă, care ar fi paragraful de încheiere?“ La acest foarte ingenios şi relativ dificil exerciţiu/experiment sînt invitaţi nu mai puţin de 18 scriitori (de la ceva mai tinerii Andrei Mocuţa, Bogdan Munteanu, Ionuţ Chiva, Radu Pavel Gheo, Cosmin Manolache, Veronica D. Niculescu pînă la mai puţin tinerii Radu Niciporuc, O. Nimigean, Florin Toma, Radu Ţuculescu, Daniel Vighi ş.a.), care, spre meritul lor, se prind în joc şi oferă multe „paragrafe de încheiere“ cel puţin interesante. Această „anchetă“ ca un atelier de creative writing este urmată de încă optzeci de pagini de proze scurte „complete“ semnate, printre alţii, inclusiv de unii dintre respondenţii de mai sus. Cum spuneam, un număr consistent dedicat artei povestirii!

Numărul 2 al revistei Iocan adună 17 prozatori, nume noi, dar şi cîteva consacrate, români (Dan Lungu, Ioan Groşan, A.G. Romila, Alexandru-Bogdan Stănescu sau Mircea Pricăjan) ori străini (William Saroyan şi Michael Cunningham), plus „restituirea“ lui Teodor Mazilu (în primul număr a fost Ştefan Bănulescu). Spune Cristian Teodorescu în argumentul numărului: „Poate chiar mai interesant în Iocan 2 e faptul că unii dintre prozatorii nou-veniți au o artă poetică precis conturată, care se simte încă de la început din siguranța scrisului lor. E posibil ca aceşti debutanți talentați, dar pe care nu știi de unde să-i iei, să dea mari lovituri, azi doar bănuite. Așa se face că Iocan 2, după ce am primit cele peste 200 de povestiri propuse, ni se pare mai mult decît al doilea pas al unui început. E o confirmare că proza scurtă românească renaște sau, mai exact zis, se trezește dintr-un somn de pe urma căruia i se prezisese decesul.“ Asta am şi vrut să arăt cu prezentările din această pagină: semnele importante ale unei reveniri la viaţă. ­Căci proza scurtă înseamnă ceva!