„Nu sînt doar coregraf, întotdeauna mi-am scris dansurile“ – interviu cu Gigi CĂCIULEANU

Coregraful și dansatorul Gigi Căciuleanu a fost invitat în 2016, Anul Centenarului Dada, în capitala Marii Britanii, prin mijlocirea Institutului Cultural Român din Londra, să prezinte publicului spectacolul L’Om DaDa pe scena sălii Lilian Baylis a Teatrului Sadler’s Wells, unul dintre cele mai importante spații internaționale destinate dansului. Artistul a revenit pe scena de la Sadler’s Wells pe 23 octombrie cu spectacolul Un minut de dans sau Uf!!!, producție a Fundației Art Production și a Teatrului Mic din București.

Acest spectacol al dvs. este o celebrare a dadaismului sau un omagiu adus lui Tristan Tzara?

Spectacolul meu nu e hagiografic și nu e nici o celebrare a dadaismului în sine. Dadaism e ceea ce i-am făcut eu textului lui Tristan Tzara. Acesta lua un ziar, îl tăia bucățele și scotea cuvinte disparate ca să formeze un poem, și la fel am făcut eu cu textul său. Textul pe care l-am luat nu e dadaist, să fim clar înțeleși, e un extras din Omul aproximativ, care e un text mai tîrziu, aparținînd perioadei suprarealiste, o perioadă foarte frumoasă, filozofică, poetică, nebună, puternică. L-am tăiat în bucățele, l-am silabisit și l-am spus în două limbi, în franceză și română, cele două limbi ale dadaismului, pînă la urmă, fiindcă domnul Tzara, plecînd de la Moinești, vorbea românește, iar ajungînd în Franța a vorbit franțuzește, și probabil că și ceva germană, la Zürich.

Există și un extras din vocea lui Tristan Tzara, care e un omagiu pe care și-l aduce el însuși, nu i-l fac eu. Dar îl pun acolo frumos, așa cum se punea la gazeta de perete, o bucățică din vocea lui, care e foarte specială. Mie îmi place foarte mult cum își citesc poeții propriile poeme. E altfel decît la actori, care le dau tot felul de interpretări. Nu știu dacă l-ați auzit pe Pablo Neruda cum își rostește poeziile, care sună ca niște incantații, le vorrrbește și întoarrrce cuvintele încolo-ncoaaace. E foarte curios fiindcă nu te aștepți ca un text atît de modern conceptual, finalmente e modern și-n ziua de azi, să fie pronunțat à la Sarah Bernhardt, dar cred că așa și merge, și am vrut să am acest moment în care el însuși își spune fragmentele de text.

În spectacol jucați alături de Lari Giorgescu, cu care ați mai avut colaborări…

O să rîdeți, dar cred că e un omagiu adus mai degrabă lui Lari Giorgescu decît lui Tristan Tzara. Este, de fapt, o continuare. Eu am făcut un spectacol numit D’ale noastre, unde există un moment în care discursul lui Cațavencu era dezmembrat, dadaizat și am vrut neapărat să fac un spectacol în care Lari să fie figura principală. Eu sînt vioara a doua, îi dau acompaniamentul. Tocmai că voiam o scînteie de tinerețe și o putere virilă în aceste silabe care ar putea să cadă într-un fel de desuetudine, de manierism. Am vrut ca Lari, cu pielea lui care sclipește, cu ochii lui, cu vocea lui să joace acest rol al dezmembrării, iar eu îi dau replica pe undeva, mă strecor printre dezmembrările pe care Lari le face și le trimite și le decupează așa cum decupa Tristan Tzara ziarul. Deci Lari e în acest spectacol mai prezent, mai viu decît Tristan Tzara. Pe acesta de ce-l iubesc? Pentru că a plecat dintr un colț de țară și a ajuns într-un colț de univers. Din Moinești – care e provincie, nu?, căci și România e un fel de provincie –, el a proiectat, a inventat un fel de a gîndi care pînă azi ne urmărește. La fel cum Ionescu, cu teatrul absurdului, nu ni se mai pare la fel de absurd față de absurdul vieții. Acești oameni precum Cioran, Tzara, Eliade și Brâncuși au aruncat niște raze de soare dintr-un punctuleț al Europei înspre lume. Mi se pare foarte frumos și asta am încercat să fac cu acest spectacol, am încercat să fie internațional sau transnațional. Limba n-ar conta prea mult, de-asta aici vom avea supratitrare în engleză, iar spectacolul va fi în română și franceză. Deja avem trei limbi.

Fac o paranteză: eu nu știu de ce s-a inventat esperanto cînd aveam limba română, care are origini de peste tot: și slave, și turcești, daco-romane, latinești și naiba mai știe care. Eu i-aș fi obligat pe toți să învețe româna, fiindcă e o limbă foarte frumoasă și poate că e atît de frumoasă fiindcă în asta gîndesc, finalmente. Româna am redescoperit-o după foarte mulți ani. Cînd am plecat în Franța m-am rupt total de ea și n-am mai vorbit românește decît cu foarte puțină lume. Am gîndit în franceză, am visat în franceză.

„Sîntem ființe ramificate“

Ce vîrstă aveați cînd ați plecat în Franța?

Nu aveam nici o vîrstă, ca și acum (rîde). Deci mă rupsesem de limba română, pe care chiar am uitat-o un picuț. Și am reînceput acum vreo douăzeci de ani să o rescriu, să o revorbesc, să o reinventez, să mi-o reinjectez cu foarte mare plăcere. Eu rămăsesem în Germania cînd am plecat din România și, ca să fac față ceții, fiindcă era o ceață foarte puternică acolo, la Essen-Werden, un fel de provincie de pe ­Ruhr, în zona industrială unde își avea Pina Bausch lăcașul, și cum mergeam prin ceață, aproape că-mi curgeau lacrimile și recitam poezii de Coșbuc pe care habar n-aveam că le știu, „În vaduri ape repezi curg / Și vuiet dau în cale“, și atunci îmi dădeau un fel de putere aceste versuri. La fel am procedat de foarte multe ori cu limba rusă, cînd eram în România. Eu sînt trilingv de mic. Citesc rusa de la patru ani, am început să citesc rusește înainte de a citi românește pentru că bunica ne citea Biblia în rusă și mă uitam peste pagini și vedeam literele.

Gîndesc și în limba în care trăiesc în momentul acela, așa cum deodată începi să visezi într-o limbă, fără să te aștepți. Cînd eram în America de Sud visam și gîndeam în spaniolă, fără s-o vorbesc foarte bine. E probabil din cauza efortului pe care-l faci ca să asimilezi felul de a vorbi și de a te mișca. Te obligă la niște gînduri subconștiente în limba aceea. Mama îmi spunea, cînd eram mic și visam, că vorbeam o limbă pe care nu o putea identifica. Putea fi și sanscrita și marțiana sau basca. Dar, ca să revenim la Tristan Tzara, limba e un mecanism, la fel cum e și corpul un mecanism. Eu am un spectacol în care spun pe șleau spectatorului că mișcările se conjugă, iar corpul se declină. E un fel de gramatică matematică în care abstractul algebrei se confundă cu foarte-foarte concretul geometriei euclidiene, asta de toate zilele, și probabil cu cealaltă, pe care nu o cunosc, dar care mă pasionează foarte mult, acele dimensiuni care se pare că există și care sînt înfășurate în ele însele.

Se spune că există 11 dimensiuni de fapt, iar cele pe care nu le vedem sînt așa de micuțe și de înfășurate, nu mă întrebați cum, asta spun fizicenii de fizică subatomică, dar mi se pare foarte interesantă această subatomizare a realității, așa cum face și Tristan Tzara. Acele cuvinte puse pe rînd, din întîmplare, se organizează dintr-odată așa cum trebuie să se organizeze elementele într-o baterie atomică: trebuie să fie puse într-un anume fel ca să aibă putere. Omul aproximativ e un text foarte interesant și îl recomand tuturor să îl citească pentru că e un fel de Faust fără istorie, fără poveste. Eu am luat un foarte mic fragment, doar prima parte, care mi a ajuns fiindcă e atîta informație înăuntru, și pe care l-am descoperit lucrîndu-l. Eu îl știu dintotdeauna, dar mi-a plăcut ideea „omului aproximativ“. E foarte frumos fiindcă nu e nimic mai concret ca omul și nimic mai aproximativ ca omul. Cînd i-am spus lui Lari de spectacol, a zis da, foarte bine, dar cînd i-am arătat textul, a zis: aoleu, dar cum o să-l facem? Ei, uite că l am făcut.

Intenționați să-l continuați la un moment dat?

Nu intenționez să mă repet, dar mi se pare frumos să continui niște lucruri așa cum acest spectacol continuă foarte bine acel moment al lui Cațavencu din D’ale noastre, cînd discursul este spus doar cu vocale. Doar trei consoane există: ș, ț și r-ul nostru accentuat. Probabil că după această creație… n-ai cum să nu continui. Cumva sîntem condamnați să continuăm un drum sau niște drumuri. Alea se ramifică, se duc poate drept înainte, sau la dreapta sau la stînga. Noi, ființele umane, la fel ca și păianjenii, sîntem ființe ramificate. Avem brațele, picioarele, degetele, avem creierii care se ramifică. Dacă vă uitați cu atenție la creierii oamenilor, îi vedeți…

Arborescenți.

Nu-i așa? Îi vedeți ca și cum ați vedea coarnele cerbului. Și cu cît sînt mai arborescenți, cu atît sînt mai (in)flo­rescenți. Stufoșenia asta misterioasă pe care nu o vezi, doar o imaginezi sau o intuiești, este foarte excitantă. Probabil că la Einstein creșteau pînă la cosmos coarnele alea frumoase.

Ați fost mereu influențat atît de literatură, cît și de artele plastice. Considerați că există o formă supremă de artă?

Nu am adevăruri de genul ăsta. Nu se poate separa. De asta nu îmi place cînd mi se spune coregraf. Nu sînt numai coregraf, întotdeauna mi-am scris dansurile. Și s-a și depreciat într-un fel termenul. Cred că putem merge mai departe de a fi numai coregraf sau numai poet sau desenator. Am și un desen care apare în spectacol, un desen pe care l-am făcut de foarte multă vreme și care m-a obsedat și care s-a identificat cu acest Om Dada. Întrebarea dumneavoastră nu e nici naivă, nici pusă din întîmplare, și în ceea ce mă privește este foarte adevărat că nu se pot separa aceste lucruri nici ca inspirație, dar nici ca rezultat.

Vă întrebam fiindcă destul de mulți artiști consideră muzica, de exemplu, ca fiind cea mai directă și pură formă de expresie umană.

Dansul lui Shiva e fără muzică, dar muzica sferelor e un dans. Muzica e foarte mult legată de dans, dar în acest spectacol, ca și în multe altele, o iau ca partener. Nu dansez, nu dănțuiesc pe muzică, dar o iau ca partener, mă joc cu ea, așa cum, dacă vreți o paralelă, o face cinematograful. Într-un film, muzica curge alături de imagine, o ajută, o îngroașă, poate se bate cap în cap cu ea, dar nu are sensul ca la balet, unde faci mișcarea și nota. Muzica o tratez ca pe o artă majoră, dar îmi place foarte mult să gîndesc că și mișcarea poate deveni o artă majoră. Poate că încă nu este, dar cred că mergem spre asta din cauza faptului că este și un limbaj universal.

E un clișeu ce vă spun acum, dar mișcarea este și la îndemîna oricui, chiar și a oamenilor care au un singur picior și un singur braț. Pe mine mă încîntă Jocurile Paralimpice, în care vezi niște oameni care sînt privați de ceea ce majoritatea oamenilor au, și totuși realizează niște performanțe care nu sînt numai fizice, ci sînt niște performanțe eroice și de umanism. Cred că este la îndemîna oricui să se miște, dar nu și să transforme această mișcare în artă, adică să iasă din performanță, din sport. Pe mine m-a impresionat foarte tare cînd am văzut-o prima oară pe Miriam Răducanu dansînd și își ridica o mînă pînă la sprînceană. Eram adolescent și am fugit de la ore ca să mă duc la recitalul dumneaei și am văzut că acest gest atît de mic avea un impact tot atît de mare precum aveau niște piruete în aer, niște sărituri fantastice. Atunci m-a izbit și n-am înțeles-o. Și acum abia înțeleg puterea asta homeopatică, ceva foarte micuț, dar în spatele acestui gest se întîmplă atîtea gînduri.

De fapt, dansul dumneaei se numea Gînd. Și era pe muzică, fiindcă tot m-ați întrebat de muzică adineauri, pe o muzică pe care nu se dansează de obicei pentru că Olivier Messiaen nu a permis niciodată să se danseze pe muzica lui, probabil fiindu-i frică de coregraf, și avea dreptate. Dar ea dansa oricum și a luat acele cîteva note ca niște picături de stalactite ale lui Messiaen și a dansat un dans pe care apoi l-a scos din muzică și l-a dansat și altfel. Vă trimit la un film pe care-l puteți vedea și pe YouTube și care se cheamă Concerto grosso, în care Miriam Răducanu, în anii ’60, tratează muzica cum nu o fac nici cei mai moderni dintre cei mai moderni.

Ați afirmat că vă place mai degrabă să trăiți în viitor și mă întrebam dacă aveți un regret că nu ați reușit pînă acum să împliniți ceva și proiectați dorința în viitor.

Da, am foarte multe proiecte pe care sper să am timp să le fac, foarte multe lucruri în sertarul minții, dar și în cel real, unde le am scrise. De fapt, aceste proiecte se conturează foarte repede. În cadrul Festivalului Național de Teatru am avut o expoziție cu fotografii și desene pe care le-am scos în public pentru prima dată. Va ieși, de asemenea, și o carte cu poeme și cu desene, care este luată și purtată de către Fundația Art Production, cea care a produs și spectacolul din seara asta. Cred că aceste lucrări nu sînt numai ce se vede și au încercat să arate și ce nu se vede. Deci proiecte sînt, gînduri sînt, și sper să fie și putere pentru asta.

a consemnat Andrei VORNICU

Foto: D. Buda