Filmul ca interpretare (I)
● Inimi cicatrizate (România, 2016), de Radu Jude.
Subintitulat o „adaptare liberă după opera literară a lui M. Blecher“, incitantul film al lui Radu Jude, după romanul cu acelaşi titlu, dar îmbogăţit cu texte din celelalte volume ale scriitorului (Întîmplări din irealitatea imediată, Vizuina luminată, Corp transparent), are meritul de a redeschide discuţia asupra literaturii lui M. Blecher oferindu-i spectatorului și un context extrem de generos de receptare: pe lîngă citate directe din opere, desene, elemente de biografie relevante tocmai din perspectiva semiautobiografică a scrierilor sale (fotografii ale scriitorului în sanatoriile în care şi a petrecut timpul, mărturiile lui Mihail Sebastian din Jurnalul său), filmul oferă și un fundal socio-politic al anilor ’30, în care se desfășoară evenimentele, construit de Radu Jude în plus față de inspirația sa literară, fundal cu atît mai relevant cu cît creează o legătură între originea evreiască a lui Blecher și perioada de creştere a antisemitismului (legătură făcută, conform declaraţiilor lui Jude, ca o întîlnire dintre literatura lui Blecher şi cartea lui Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească). Surprinzătoare și binevenită, pe lîngă deschiderea acestei discuții asupra unor subiecte neexploatate de noul cinema românesc, e redeschiderea unei alte discuții asupra unor posibile soluții pentru o problemă de natură teoretică specifică cinema-ului: adaptarea textului literar în film și, în acest caz specific, a unui text care descrie o realitate trecută, la care spectatorii de astăzi (inclusiv regizorul) nu au avut acces direct și care nu se pot baza, în cazul propriei lor investigații, pe experiență.
Romanul Inimi cicatrizate descrie evenimentele petrecute cu Emanuel, un personaj fictiv, dar cu nuanțe pronunțat autobiografice, în jurul anului 1937, în spațiul excentric al sanatoriului din Berck, și relațiile sale cu oamenii legați de acel loc unde e internat cu diagnosticul de tuberculoză osoasă și tratat, printre altele, prin punerea trunchiului său în ghips și obligarea la repaus la pat (pat transformat de spital într-o gutieră, cu care pacienții se pot deplasa în voie, dar culcați). Acest roman oferă filmului scheletul narativ al unei intrigi, împreună cu unele situații din Vizuina luminată, dar și ele, ca și celelalte scrieri ale lui Blecher, abundă în gînduri, vise, reverii din acea „irealitate imediată“, care constituie substanța sa cea mai condensată şi de invocări ale artificialului, simulacrului („Personagiile de ceară erau singurul lucru autentic din lume; ele singure falsificau viaţa în mod ostentativ, făcînd parte, prin imobilitatea lor stranie şi artificială, din aerul adevărat al lumii“, scrie Blecher în Întîmplări din irealitatea imediată). Discutînd despre Jurnalul unui preot de ţară al lui Bresson ca adaptare din literatură, teoreticianul de film S. Kracauer consideră că această materie interioară a personajului nu poate fi pe deplin transferabilă în limbaj cinematografic, ci doar parţial şi nesatisfăcător, prin expresia facială a personajului, fiind un conţinut care se sustrage adaptării. Intertitlurile (de care se foloseşte şi Inimi cicatrizate, ca într-un film mut, întrerupînd acţiunea filmului cu cîte un fragment din literatura lui Blecher, chiar dacă nu par să reflecte gîndurile generate de acţiunea reprezentată pe moment) vin să compenseze, în opinia lui Kracauer, această lipsă a accesului nostru la lumea interioară a tentaţiilor şi aspiraţiilor preotului. Avînd de-a face cu o mare parte din acest material interior, soluția adoptată de Inimi cicatrizate este să se definească nu ca o fereastră spre realitatea suferinței și a bolii pe care textele o explorează (și pe care filmul lui Jude o privește mereu de la o accentuată distanță, cu o cameră fixă, fără să ne lase să percepem clar feţele personajelor), ci ca o posibilă interpretare a unui alt construct, care aparţine la rîndul său unui scriitor. Ea ne amintește pas cu pas că filmul se constituie într-o interpretare mediată şi ea de alte reprezentări, citînd abundent din textele aparținînd revistelor vremii, din imagini medicale, anunțuri radio, reclame, tablouri celebre (precum Lecția de anatomie a doctorului Tulp de Rembrandt) şi că textul ca atare, pus în discuţie, poate fi şi failibil, inexact (de pildă, atunci cînd se discută despre Cioran şi Nae Ionescu). Emanuel se foloseşte de textul reclamelor vremii la crema Nivea în flirtul său cu una din fostele paciente pe nume Solange (regizoarea Ivana Mladenovic), de Richard al III-lea în discuția cu doctorul, citește din ziar cu voce tare pentru prietenii din sanatoriu, recită Bacovia şi îl respinge pe Minulescu ș.a.m.d. Însăşi folosirea unor regizori şi a unui critic de film pe post de actori (Ivana Mladenovic, Alexandru Dabija, Andrei Rus), intenţionat sau nu, aminteşte spectatorului de existenţa unei mîini care dirijează ceea ce se petrece în film.
Ancuța Proca este critic de film.
