Filmul ca interpretare (II)
Inimi cicatrizate (România, 2016), de Radu Jude.
O parte din construcția filmului Inimi cicatrizate se concentrează asupra transformării anumitor pasaje ale materialului literar (fragmentar și provenit din mai multe surse) în limbaj cinematografic, în scopul omagierii lui Blecher, adică, în termenii lui Bazin, asupra transpunerii „spiritului și literei“ sursei literare cu mijloacele cinema-ului. Elementele de film mut pe care Inimi cicatrizate le folosește (formatul academic al imaginii e unul dintre ele) sînt sugestive pentru, de pildă, transpunerea anumitor descrieri legate de cinema din Vizuina luminată. Acolo, Blecher compară lupta sa cu boala cu lupta dintre „un polițist american și firavul Charlot“ (personajul interpretat de Charlie Chaplin) și scrie despre esența comicului ca despre o „disproporție de forțe, care opune una puternică și sigură de sine alteia plăpînde și incerte“. Pacienții din film, aflați în luptă permanentă cu imobilitatea care îi amenință (din cauza ghipsului sau cîrjelor și prin repausul lor permanent la pat, dar în sens mai larg, în luptă cu imobilitatea previzibilei morți), se definesc în filmul lui Radu Jude într-o măsură destul de mare tocmai prin mișcarea lor. Multe dintre scene conțin deplasări mijlocite de un dispozitiv, de pildă cele cu gutiera sau cu trăsura, așa cum se întîmplă într-o scenă a unei vizite în toată regula pe care Emanuel i-o face lui Solange, aflat în ghips, dar păstrînd elementele etichetei, sau în finalul filmului, prin călătoria cu trenul, în mijlocul unor du-te-vino-uri de pasageri care mănîncă sau trec peste targa lui Emanuel. Tot în specificul acestei mișcări intră, de asemenea, petrecerile cu dans și încăierări, asistarea la o înmormîntare, erotismul dintre Emanuel și Solange sau Isa, în care lupta dintre încercarea personajelor de a se manifesta natural prin mișcare e mereu îngreunată de un element care le restrînge libertatea, le mecanizează.
Însă, așa cum Bazin lăuda filmele lui Wyler pentru că, deși nu reprezentau transpunerea cu „mijloace proprii cinematografului a tot ce poate fi sustras constrîngerilor literare și tehnice ale teatrului“, erau adaptări cît se poate de cinematografice prin mizanscenă, Inimi cicatrizate nu sustrage elementele literare sau teatrale (discursurile personajelor sînt voit artificiale), ci le înglobează în substanța filmului. Sursele literare sînt multiple, iar ideea de fidelitate nu mai funcționează, cel puțin nu în sens strict. Unele evenimente sau situații ficționale din romanul Inimi cicatrizate sînt reflectate în Vizuina luminată în calitatea lor autobiografică, iar aceste evenimente biografice sînt privite la rîndul lor prin alte texte, precum e cel a lui Mihail Sebastian, și prin alte documente, cum sînt fotografiile cu Blecher. Perspectivele din care spectatorul poate privi se multiplică și ele. Pe lîngă distanțarea pe care o provoacă întreruperile cauzate de intertitluri în desfășurarea acțiunii sau comicul provenit din citatele pe care Emanuel le folosește cauzînd o ciocnire cu emoția unor scene (de pildă, între emoția despărțirii de tatăl său, în interpretarea impresionantă a lui Alexandru Dabija, și comicul citatului său din Mateiu Caragiale în care i se adresează cu „La mai mare, solzoșia ta“), filmul adaugă lumii lui Blecher și o accentuată ironie. Dialogurile rostite de medic, care ba își asigură pacientul că se va face bine, ba că medicina nu e matematică, sînt un astfel de exemplu, însă ea depășește nivelul limbajului. Atunci cînd Emanuel sosește însoțit de tatăl său în camera sanatoriului în care își va petrece timpul ca bolnav imobilizat în ghips, asistenta îl asigură că nu are de ce să își facă griji, diminuîndu-i importanța bolii și asigurîndu-l că persoana care a locuit înainte în acea cameră a plecat însănătoșită (deși camera a fost dezinfectată cu sulf), însă mizanscena (care nu are legătură cu coordonatele descrise în carte) ne sugerează contrariul. Camera situată pe hol, după o gutieră, ne pune în poziția de a face un efort pentru a desluși evenimentele din profunzimea cadrului, prin ușa deschisă. După îmbărbătarea asistentei, gutiera de pe hol e adusă în cameră, marcînd astfel începutul imobilității lui Emanuel și contrazicînd în mod subtil spusele asistentei. În acest mod, filmul nu adaugă doar informații care nu erau sugerate în carte, ci pune dialogul literar în contradicție cu mizanscena. Aceste abateri de la abordările clasice sau obișnuite ale adaptărilor sînt o provocare stimulantă și deloc lipsită de emoție, importante nu doar pentru popularizarea lui Blecher, ci și pentru întrebările pe care le pune prin propriile sale comentarii.
Ancuța Proca este critic de film.