Aproape divinul dramatism post-rock

● MONO, Requiem for Hell*, Temporary Residence Limited, 2016. 

Reverb-ul chitarelor manipulate de Takaakira „Taka“ Goto și Hideki „Yoda“ Suematsu hăpăie, din ce în ce mai zgomotos, ondulația unui sintetizator. „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate!“ În pădurea lui Harri Haataja – regizorul videoclipului pentru single-ul care dă titlul celui mai nou album al formației MONO – ceața e groasă, iar harpiile sînt frumuseți gotice, cu buzele și unghiile vopsite în negru. Taka și Yoda urcă, urcă, urcă, cățărați pe cavalcadele ascendente ale tobelor lui Yasunori Takada, ajungînd să flirteze cu distors-ul și apoi să se prăbușească în abisalitatea drone-ului, care consumă cele aproape optsprezece minute ale unui triptic prea epic, prea dens, prea lung. Pădurea lui Dante, pădurea lui William Blake, cel din The Wood of the Self-Murderers: The Harpies and the Suicides, se numește astăzi Aokigahara și e la poalele Muntelui Fuji.

Japonia e locul din care vine această trupă referențială pentru un (sub)gen muzical deviaționist, experimentalist, sincretic și contemporan, botezat de criticul și istoricul de muzică Simon Reynolds, acum mai bine de două decenii, post-rock. În anul 2000, MONO debuta discografic cu un EP, Hey You, care reușea să deseneze relativ coerent conturul sound-ului formației din Tokyo — melodismul izbitor, dialogul tripant și abraziv între chitariștii Goto și Suematsu, grandoarea cinematică și afinitatea (s)electivă pentru, deopotrivă, opera cvartetului scoțian Mogwai și pentru cea a defunctului band Sonic Youth. În același timp, el însemna și începutul unei lungi prietenii cu o Americă a caselor de discuri independente, a unei febrile scene post-rock, a unui public consistent și a influentului inginer de sunet și producător Steve Albini, omul cu care japonezii au colaborat pe patru dintre cele nouă albume de studio, incluzîndu-l aici și pe acest foarte proaspăt Requiem for Hell.

Iar liderul formației Shellac și proprietarul iconicului studio de înregistrări Electrical Audio din Chicago reușește să pompeze propria metodă în LP-ul lansat pe 14 octombrie de casa Temporary Residence Limited: spațialitate, construcție sonică lentă, alternanțe timbrale. Ca și celelalte trei albume pentru care americanul a lucrat, Walking Cloud, Deep Red Sky, Flag Fluttered and the Sun Shined, You Are There și Hymn to the Immortal Wind, RfH respiră cumva diferit în discografia trupei japoneze, fără să atenteze însă mortal la recurența unei stilistici foarte MONO (sic!). Inspirată de „Infernul“, primul capitol al Divinei Comedii – coperta discului reproduce o ilustrație realizată de Gustave Doré pentru o ediție din 1892 a cărții lui Dante –, muzica de pe Requiem for Hell are emoție, dar și limite. 

* Varianta digitală a albumului Requiem for Hell poate fi ascultată și cumpărată de pe contul de Bandcamp al formației japoneze, la adresa https://monoofjapan.bandcamp.com/album/requiem-for-hell. 

Pe 3 decembrie 2016, MONO va concerta la Brașov, în Kruhnen Musik Halle. 

Paul Breazu este jurnalist.