Şi totuşi se întîmplă
Jon McGregor, Aşa ceva nu ţi s-ar putea întîmpla niciodată, traducere de Anca Simitopol, Editura ALLFA, 2016.
Ce înseamnă pentru tine cuvîntul „povestire“, a fost întrebat Jon McGregor într-un interviu: „Nu ştiu. Ce înseamnă cuvîntul «coardă» pentru voi în sensul măsurării distanţei de la un capăt la altul? Le-am spus odată unor studenţi din cadrul unul workshop dedicat scrisului că o poveste trebuie să includă un element al schimbării; că descrierea unui coş cu fructe nu va fi niciodată o poveste, dar imediat ce introduci trecerea timpului şi implicaţiile degradării deja începi să scrii o poveste. Acesta este pentru mine cea mai apropiată înţelegere a cuvîntului «povestire».“ Jon McGregor este una dintre vocile teribile ale noii proze britanice (pus alături de Helen Simpson, Dan Rhodes, Ali Smith sau Adam Thorpe, are deja o colecţie impresionantă de premii şi nominalizări) şi e miraculos faptul că două dintre cele patru cărţi ale sale sînt deja traduse în limba română (romanul Pînă şi cîinii a apărut acum doi ani tot la Editura ALLFA).
Aşa ceva nu ţi s-ar putea întîmpla niciodată este un volum cu treizeci de povestiri, dar în acest caz trebuie să spun ce înseamnă cuvintele „volum“ şi „povestire“. Dacă ar fi să mă folosesc de definiţia autorului însuşi, povestirile lui surprind diverse faze ale unor forme variate de schimbare, uneori într-un limbaj poetic, alteori introspectiv, în monolog, în formele relativ convenţionale ale epicului, dar, uneori, apelînd la documente oficiale înşiruite într-un dosar, din care „povestea“ reiese fragmentar, sau folosindu-se din plin de posibilităţile grafice ale scrisului (unele cuvinte, expresii sau fraze sînt tăiate, altele şterse; sau doar dispuse sub forma versului alb în povestirea „Iarna, cerul“, unde o poetă s-a înstrăinat de soţul ei, astfel că reformulările şi tăieturile devin manifestările grafice ale traumei). Alternanţa stilurilor şi a discursurilor narative, de la notaţii poematice în vers alb la mărturii judiciare, raporturi de supraveghere şi documente de securitate, nu dăunează cărţii. Chiar dacă aparent nu este omogenă stilistic şi narativ, forma discursivă se află întotdeauna în armonie cu conţinutul „povestirilor“. Inclusiv în ceea ce priveşte dimensiunea, căci unele povestiri au doar două rînduri, altele, cîteva zeci de pagini.
Din toate aceste variaţii formale (unii critici au vorbit pe bună dreptate despre „experimente formale“ şi „riscuri lingvistice“) este compus volumul de povestiri al lui Jon McGregor care conţine şi nişte hărţi ale unor locuri dintr-un teritoriu mai vast, fiecare povestire purtînd, după titlu, şi numele locului, delimitînd astfel spaţiul unei comunităţii. Este vorba despre costa de est a Angliei, Norfolk şi Cambridgeshire, locuri joase şi mlăştinoase, ameninţate de inundaţii şi unde ploile mai lungi pot produce pagube reale (în povestirea „Dacă o să plouă întruna“, protagonistul este un soţ şi un tată decăzut, care îşi construieşte o casă într-un copac pentru a supravieţui iminentului potop). Această geografie deopotrivă redusă şi apăsătoare a cărţii îi oferă lui Jon McGregor libertatea formală de a scrie povestiri de atmosferă dintr-o singură frază (cineva i-a numit povestirile „privelişti“). Deplasarea, schimbarea, degradarea sînt esenţiale în aceste „povestiri“ care forţează permanent graniţele genului, aşa cum geografia propriu-zisă a unui loc presărat de garduri şi canale se modifică, supus fiind eroziunii şi forţelor pluviale.
Aşa cum sugerează şi titlul, povestirile conţin întîmplări uneori violente, alteori stranii, dacă nu de-a dreptul stranii şi violente – precum accidentul produs de o sfeclă de zahăr zburată dintr-un camion agricol şi aterizată, prin parbrizul spart, pe scaunul din dreapta unei tinere şoferiţe care rula liniştit undeva în spate pe şosea; accident absurd care se continuă cu un incident cel puţin dubios („Conexiuni“ fiind, de altfel, o povestire remarcabilă). Deşi întîmplările pot părea stranii şi catastrofice, ele nu sînt provocate de forţe ale inexplicabilului sau supranaturalului. Un adolescent întors de la prima întîlnire loveşte mortal cu maşina un bărbat, pe care-l îngroapă în cîmp (un cadavru va fi dezgropat de o alunecare de teren provocată de inundaţii, dar nu ştim dacă e vorba de acelaşi corp); unui bărbat îi este interzisă participarea la serbarea fiicei sale în baza unui ordin de restricţie şi omul găseşte o soluţie extremă; nişte foşti puşcăriaşi îşi ridică o tabără pe o proprietate scumpă, urmărind de la distanţă o nuntă de lux (vezi şi fragmentul de mai jos); nevasta unui vicar este neliniştită şi devine suspicioasă cu privire la o femeie săracă, taciturnă şi bolnavă, invitată temporar la ei în casă („Ceea ce i-a amintit mai tîrziu“ este, psihologic vorbind, foarte fin scrisă); un bărbat are o fobie faţă de ouă (teoretic, e posibil ca într-o zi să găsească un fetus înăuntrul unui ou)… Dacă unele povestiri se ocupă de dezastrele corpului uman (atac cerebral) sau ale naturii dezlănţuite (potop), alte povestiri anticipează războiul sau doar nişte confruntări armate (cîteva detalii trimit la conflictul din Insulele Falkland), iminenţa şi violenţa schimbărilor fiind redate prin limbajul rece, exact al documentelor.
Poetice în limbaj şi atmosferă, catastrofice în epic, plasate în mijlocul unei naturi idilice, dar ameninţătoare, şi într-o climă apăsătoare, povestirile experimentale cu personaje ciudate sau doar însingurate ale lui Jon McGregor cartografiază un teritoriu literar inedit, interesant, solid.
***
Jon McGREGOR
Aşa ceva nu ţi s-ar putea întîmpla niciodată
Ray a spus că nunta mai mult ca sigur va fi distrusă dacă avioanele treceau aşa toată ziua. Părea satisfăcut. A spus că trebuie să fi fost o operaţiune de mare importanţă să trimiţi în aer toată escadrila, mai ales în formaţie cum era…
Cînd am auzit clopotele bisericii bătînd şi am văzut invitaţii ieşind din biserică şi aruncînd cu confetti peste fericita pereche, lucrurile se liniştiseră la Sands de cîteva ore. Îl credeam în stare pe bătrînul Stewart să se fi dus să se certe cu baza. Stare de urgenţă naţională, sau ce o fi fost, dar se căsătorea fiica lui. Noi am stat în vîrful dealului, pe pajişte, şi i-am privit pe toţi ieşind din biserică. Aliniindu-se pentru poze. Despărţindu-se şi adunîndu-se, cu tînăra rochie albă mereu în centru. Toate femeile cu pălării şi rochii ca la competiţii. Ray a început să vorbească despre cum le place femeilor să se gătească pentru nuntă. Pantofi cu cureluşe. Pantofi cu tocuri. Rochii cu imprimeuri şi culori îndrăzneţe. Rochii purpurii. Rochii înflorate cu roşu şi alb. Foarte strîmte. Deasupra genunchiului. Care pun în evidenţă formele, mă-nţelegi. Rochii pe care le tot trag de tiv în jos de parcă nu ar fi observat niciodată cît de scurte sînt cînd le-au pus pe ele, mă-nţelegi. Toate coafurile alea. Pălării. Pălării de vară. Rochii de vară şi pălării de vară şi bretelele care tot alunecă de pe umeri. Umeri goi, picioare goale. Mă-nţelegi. Era greu să-l opreşti cînd începea să trăncănească. Al naibii, monolog, aşa se numeşte…
Clopotele bisericii au continuat să bată pînă cînd cuplul căsătorit a urcat într-o maşină şi a plecat. Multe bătăi de clopot… Cînd s-a terminat, Ray m a înrebat dacă mi-a povestit vreodată despre povestirea pornografică pe care o scrisese cîndva. I-am spus că nu. I-am spus că nu sînt sigur că vreau să ştiu. Mi-a spus că s-a întîmplat cu ceva timp în urmă şi mi-a mai spus că povestea era pentru soţia lui. Nu voiam să ştiu. Mi-a spus că nu era ca şi cum ar fi obişnuit să scrie pornografie, dar fusese o călătorie lungă cu trenul şi îi venise, pur şi simplu, să facă treaba asta. Se gîndise că probabil ea o să aprecieze gestul. Se gîndise că era ceva ce putea face pentru ea, în timpul cît era plecat. Să îi facă o surpriză. Am spus că nu ştiam că era căsătorit. A spus că sînt multe lucruri pe care nu le ştiu despre el, şi oricum asta se petrecuse cu mult timp în urmă. Mi-a spus să nu îl pun să povestească despre căsătorie…
(fragment din povestirea „O să-ţi cumpăr o lopată“)
