Bucureștiul e un personaj important în literatura română de azi și de ieri. Toți cei pasionați de subiect au acum și bibliografie. Am întrebat-o pe Andreea Răsuceanu (autoarea volumelor Bucureștiul lui Mircea Eliade, Cele două Mîntulese și a recentului Bucureștiul literar. Șase posibile lecturi ale orașului, apărute la Editura Humanitas) cum se vede orașul în romanele scriitorilor, cum se creează o mitologie a unui spațiu și ce pot face romanele în acest caz.

După Bucureștiul lui Mircea Eliade, v-ați ocupat de Bucureștiul din romanele autorilor contemporani. Cît de ofertant e acest oraș literar pentru un studiu?

Exact aceasta a fost și întrebarea de la care am plecat în cartea mea, cum se conturează orașul în operele unor autori contemporani, dacă el capătă o identitate suficient de puternică, o imagine suficient de elaborată pentru a face subiectul unui studiu. Știam acest lucru despre Bucureștiul lui Mircea Cărtărescu, este vorba despre un oraș care e, pe rînd, un alter ego al naratorului, un oraș-corp, cu alcătuire anatomică, un peisaj multisenzorial, un text, o „zonă“ pynchoniană, în care se întîlnesc toate contradicțiile spațio-temporale etc. Orașul e chiar centrul romanelor lui Mircea Cărtărescu, de care se leagă, imperceptibil, toate firele narațiunii, în care reverberează toate sensurile subterane ale textului. Același lucru se întîmplă și în cazul celorlalți autori, unde orașul e nu doar un decor, ci un cadru al acțiunii, iar uneori devine personaj. Am observat, în cazul prozei Gabrielei Adameșteanu, că peisajul urban se organizează în funcție de ritmul interior al personajelor, dar și că acestea trăiesc racordate la pulsul orașului, e o relație de reciprocitate – atmosfera orașului contaminează viața lăuntrică a personajelor, și invers, climatul interior, în termenii lui Pierre Sansot, influențează ceea ce este în exterior. Apoi, la Filip Florian, am descoperit un fabulos oraș de secol XIX, a cărui imagine e tributară unei priviri a străinului, care e Joseph Strauss, dentistul lui Carol I, iar la Simona Sora, un spectaculos obiect spațio-temporal, hotelul Universal, un hibrid arhitectural martor al unei istorii bucureștene vechi de două veacuri, ridicat în centrul unei geografii secrete. Și tot așa, materialul e inepuizabil.

Ați ales să mapați Bucureștiul, urmărindu-i geografia interioară și ficțională. Ce ați descoperit făcînd această călătorie?

Am descoperit în primul rînd cît adevăr există în afirmația teoretică conform căreia imaginea poetică, sau literară, a unui oraș rămîne mult mai bine imprimată în memorie decît cea pe care ne-o configurăm citind documente sau cărți de istorie. M-am întrebat de ce se întîmplă așa, și cred că răspunsul ține de un anumit adevăr al locurilor – poate de ceea ce Eliade numea „adevărata“ istorie, sau geografie, care nu e cea din cărți, ci ține de ordinul miticului – pe care doar literatura îl poate exprima. Un spirit al locului, dacă vreți, care trăiește doar în literatură, pe care literatura îl conservă. Citeam deunăzi în romanul Imago, al scriitoarei ruse Ludmila Ulițkaia, despre cum nu istoria e o știință exactă, ci mai degrabă literatura, despre cum ceea ce spune un mare scriitor devine adevăr istoric: imaginea bătăliei de la Borodino, deși descrisă cu numeroase inexactități de Tolstoi, e cea care a rămas în conștiința generală, așa cum apare ea în Război și pace, nu cea din cărțile de istorie. Același lucru se întîmplă și cu geografia, e suficient să ne gîndim la Mîntuleasa, ea va fi pentru totdeauna strada magică din nuvela lui Mircea Eliade, nimeni nu se mai gîndește la ctitorii bisericii, care au dat numele mahalalei, cupețul Manta și soția acestuia, Stanca Mîntuleasa.

Să presupunem că există pe lume un călător care i-ar citi pe Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Filip Florian etc. și apoi și-ar dori să vină și să reconstituie, pe cît posibil, acel spațiu. Ar fi dezamăgit sau încîntat?

E frumoasă această perspectivă, și cred că deja se întîmplă ca diverși cititori să pornească în căutarea acestor locuri. Mircea Cărtărescu povestește în interviul pe care mi l-a acordat în carte că, mergînd cu diverse echipe de filmare în locurile exploatate literar în proza lui, membrii acestora găseau locurile respective „stranii și poetice“, fiindcă, adaugă el, Bucureștiul „chiar și-n realitate e din cale-afară de bizar“. Gabriela Adameșteanu, pe de altă parte, mi a mărturisit că, ducîndu-și diverși prieteni sosiți din străinătate prin București, pe bulevardul Magheru, de pildă, aceștia îl găseau urît, cenușiu. Vedeți, diferența e că primii citiseră probabil literatura lui Mircea Cărtărescu și vedeau deja orașul prin filtrul magic al literaturii, pe cînd ceilalți vedeau doar un oraș care, în absența poveștii, li se înfățișa cenușiu și trist. Glumesc, dar numai pe jumătate, cred că literatura poate înfrumuseța locurile sau le poate învălui într-o aură de mister. Oricum ar fi, ne poate face să le vedem și altfel, cred că nu poți fi decît încîntat redescoperind orașul astfel.

Întotdeauna mi-am zis că există o legătură strînsă între scriitori și locul în care trăiesc. Și mi-am dorit să ajung la Lisabona, după ce l-am citit pe Pessoa. Sau la Paris, după ce l-am citit pe Vila-Matas, ca să pomenesc primele cărți care îmi vin în minte și care m-au făcut să mă gîndesc la orașele reale pornind de la texte. Orașele invizibile ale lui Calvino sînt o referință importantă în cartea dvs. Cum se creează familiaritate cu un spațiu? Și vă întreb asta pentru că ați optat să aveți în Bucureștiul literar și interviuri cu autorii al căror oraș l-ați cartografiat.

Există o amprentă mentală a orașului în care trăim, pe care acesta și-o lasă asupra fiecărui locuitor al său. Deși trăim cu toții în același oraș, orașul e diferit pentru fiecare, imaginea lui e alta, tributară percepției personale, iar scriitorii pun acest raport și sub formă de cuvinte. Definind peisajul, J.-P. Richard spune că acesta nu e echivalentul locurilor pe care le-a văzut un scriitor, ci al unei anumite imagini a lumii, conforme cu sensibilitatea și stilul său. Despre asta am vrut să scriu eu. Și mi-am dorit mult să existe și interviurile cu cei șase autori despre care am scris în carte, de fapt o mărturie directă a lor legată de felul în care percep orașul. Altminteri, ar fi rămas o one sided story, doar percepția mea, una exterioară, a analistului, despre orașul fiecăruia dintre autorii analizați.

Există un fel de nostalgie pentru un București interbelic. Orașul modern, cu toate schimbările și contorsiunile lui, are nevoie de propria mitologie. Poate să ajute literatura la crearea ei?

Da, iar elementele acestei mitologii devin limpezi atunci cînd citești consecvent, sistematic, opere literare recente. E vorba despre anumite toposuri pe care literatura le consacră, despre locuri care apar recurent în operele mai multor autori, intrate în conștiința generală cu o anumită valoare: Casa Scînteii, ca să dăm doar un exemplu, e un astfel de loc emblematic, convertit în simbol al unei epoci – e interesant să vezi cum Gabriela Adameșteanu face din „Clădire“, cum i se spune, cu un nume generic, o alcătuire aproape antropomorfă, a cărei „imensă privire“ urmărește orice mișcare a oamenilor; e însăși imaginea unui sistem opresiv și absurd. Ea apare însă și în proza lui Stelian Tănase, și în cea a lui Mircea Cărtărescu (unde un alt edificiu-simbol al Bucureștiului comunist, Casa Poporului, joacă un rol central, această „imposibilă himeră“, „mîncătoare de creier uman“). Sînt mai multe astfel de obiecte spațio-temporale (străzi, clădiri, diferite puncte de pe harta orașului), cum le a numit critica, ele vorbesc despre diferitele straturi de timp care definesc identitatea unui loc (ca să mai dau doar câteva exemple din cele analizate de mine: Lipscanii, Calea Victoriei, Palatul Regal, cartierul Uranus, Ateneul, hotelul Universal, Oborul, Gara de Est etc.). Literatura contemporană, citită în cheia unei metode cum e geocritica, sau geografia literară, arată și ce valoare simbolică au acestea astăzi, în contextul lumii actuale. De fapt, literatura fixează aceste elemente, conturează o mitologie bucureșteană care altminteri nu ar exista decît la nivelul unui folclor urban.

Cum ar arăta cititorul ideal al cărții? Este cel care s-a întîlnit deja cu orașul ficțional sau care ar putea, în felul acesta, să-l descopere?

Firește că cel mai interesant va fi pentru cei care abia acum descoperă și astfel orașul, sub forma acestor șase lecturi posibile. Dorința mea cea mai mare e să îi provoc pe cititori la o (re)lectură a acestor cărți, dar și la o relectură a orașului prin acest filtru, al literaturii.

a consemnat Ana Maria SANDU