PE CE LUME TRĂIM

Liviu Dragnea nu e boala de care suferă România, oricît de mult l-ar urî „strada“. Dl Dragnea e un simptom cu mustață al unui proces politic profund viciat. E rezultatul unei selecții nefericite de cadre în interiorul propriului partid, e rezultatul lașității funcționarilor care preferă să n-aibă dileme morale, e rezultatul orbirii adversarilor săi implacabili, care nu se întreabă niciodată de ce oameni ca dl Dragnea obțin totuși voturi.

Germania conta, în Europa, ca un model. O țară stabilă din punct de vedere economic și politic, cu o acțiune politică previzibilă, o democrație orientată spre consens. Impasul de acum arată că s-a stricat locomotiva.

Iranul trebuie să renunțe la sloganurile toxice, precum „Moarte Americii“, și să colaboreze cu SUA în vederea promovării propriilor interese și aspirații.

Constituirea unei formule de apărare europeană a ridicat mereu întrebări legate de trăinicia relației transatlantice.

Pe lîngă binele imens pe care UE l-a adus României, relele care vin „la pachet“ par neglijabile – cu acest Guvern, cu acest Parlament, cu această justiție, cu această economie, cu această presă, să te declari nefericit din cauza Uniunii pare un fel de extravaganță, dacă nu chiar o neghiobie.

E nefiresc să ai un condamnat penal, aflat la al treilea dosar, în fruntea Camerei Deputaților. Nu atît pentru răul pe care l-ar putea face – oamenii se mai calmează – ci pentru respectul de sine al unei națiuni care se pregătește să aniverseze 100 de ani de la un eveniment uriaș încercînd să se mintă pe sine că balanța e pozitivă. Nu e.

O mare coaliție pro-occidentală (liberală, spuneți-i cum vreți) cu un program minimal e, în opinia mea, singura soluție la deriva lentă, implacabilă, a PSD către autoritarism.

Este, pînă la urmă, dovada palpabilă că emoțiile pe care populismul se pricepe atît de bine să le stimuleze nu țin loc și de soluții.

Noi ne luptăm, încă, să ne dumirim care dintre noi e hoț și care nu. De-o parte și de cealaltă a Carpaților, România prevalează în fața oricărei Europe, fie că e ea falsă, ori că e ea veritabilă.

Donați, scrieți un e-mail, vorbiți cu prietenii. Comiteți un mic gest de sfidare elegantă la adresa oligarhiei care rînjește din televizor. Fiți anticinici!

Probabil cel mai important inamic al independenței e Carles Puigdemont însuși: promisiunile populiste și orbirea politică au atras inclusiv disprețul unor tovarăși de drum. Apelul (iresponsabil) la nesupunere, îndemnul la „rezistență pașnică“, apoi fuga din țară completează profilul unui lider incapabil și laș.

Avem nevoie cumva să separăm corupţia de coincidenţă. Aşa cum ar trebui să separăm poezia de chestiile alea de coşmar scrise de doamna Firea, logica discursului de domnul Daea şi bunul simţ de Ciuvică, de Chirieac şi de alte goarne de aceeaşi speţă.

În cifre ajustate, industria românească produce cu 25% mai mult decît în vremea lui Ceaușescu, și asta cu doar o treime din salariații de atunci. Nici vorbă de dezindustrializare – România doar și-a transformat industria.

„N-a existat niciodată un cuplu franco-german. A existat o reconciliere franco-germană. Germania a subliniat mereu în toate felurile că ea nu va renunța la plenitudinea existenței sale naționale.“

Ţara care n-are nici un fel de preocupare pentru bolnavii incurabili și îi trimite adesea acasă, să își sfîrșească zilele cum le-o fi norocul sub privirile îngrozite și neputincioase ale familiei. N-o fi România cea mai bună țară în care să trăiești, dar clar nu e o țară în care să mori.

Scriitorul austriac Peter Truschner scria, în Der Standard, despre „micul orgasm“ pe care nu puțini austrieci îl resimt atunci cînd își digeră fericirea cauzată de insuccesul altora.

Aș asemui o economie națională cu un autoturism. Atunci cînd stabilește viteza acelui autoturism, șoferul trebuie să țină cont de parametrii tehnici ai mașinii, de starea drumului, de condițiile meteo și chiar de ceilalți participanți la trafic. Dacă mergi pe autostradă în regim de viteză foarte mare cu un hîrb, atunci ți se poate în-tîmpla orice și ție, dar și colegilor din trafic.

Constanta anului electoral european o reprezintă deplasarea spre dreapta a discursului politic mainstream și mai ales mesajul din subtext, potrivit căruia a fi de extremă dreapta nu mai e o rușine.

Sîntem supărați pe gu­vern (întotdeauna!), pe restaurante, pe taxiuri, pe mall-uri, pe programele TV, pe vecini, pe rude, pe natură (ba că plouă, ba că nu plouă, ba că e cald, ba că e frig etc.). Educația a devenit un cult subtil al plăcerii. Copilul, de mic, trebuie lăsat să facă doar ce-i place. Nu-i place matematica, să n-o învețe! Nu-i place muzica clasică, nu-l forța, lasă-l să nu știe altă muzică în afara celei de la radio, că aia-i place! Nu-i plac hainele astea, ia-i imediat altele care-

PSD seamănă tot mai mult cu un partid unic în care se creează tot felul platforme deviaționiste. Uneori aceste platforme cîștigă teren, alteori nu. Rîdem, deviem, dar nu părăsim incinta. Rămînem în interiorul acestei lumi zămislite în cabinetul domnului Dragnea de la Palatul Parlamentului.

Pînă la deschiderea noului aeroport, vizitatorii capitalei germane aterizează pe pista cea nouă, dar apoi sînt preluați de pe vechiul și foarte înghesuitul Berlin Schönefeld. Sau de pe aeroportul Tegel, aglomerat, și acesta, și o victimă sigură a noului proiect aeroportuar, atunci cînd va fi, în sfîrșit, inaugurat.

Doar un naiv ar putea crede că politicienii vor o presă independentă, căreia să nu-i pună piedici. Căci cine ar susține, pînă la urmă, un instrument menit să l controleze și să atragă atenția public asupra derapajelor? O asemenea idee nu este nici măcar utopică – ea devine ridicolă prin paradoxul pe care îl propune. Ministrul Culturii, Lucian Romașcanu, susține legitimitatea unei asemenea măsuri – care ar da undă verde Parlamentului să demită conducerea Agenției

Lupta pentru libertatea de expresie este, pesemne, cea mai aprigă şi, totodată, cea mai durabilă din cîte s-au dus vreodată.

Gâdea preşedinte! Este clar că disonanţa cognitivă din capul lui Gâdea muge din ce în ce mai rău şi, de aici, discursurile din ce în ce mai exaltate ale şefului Antenei 3. Există o şcoală bunicică de psihoterapie în România, dar mă îndoiesc că dumnealui mai poate fi tratat.

Nu cumva este vorba, mai curînd, de tentația iliberală, tot mai evidentă la guvernul declarat de centru-stînga, indiferent că s-a numit Grindeanu sau Tudose? Nu cumva este nevoia de sprijin în lupta împotriva statului de drept?

Catalanii „bogați“ nu mai vor să dea „săracilor“. Aud și voci care atacă problema din unghi european: chestiunea catalană zguduie serios temeliile Uniunii Europene, care este, totuși, o uniune între state.

Ne aducem aminte cum, din FSN-ul care chema minerii și le organiza sejurul, PSD a devenit partidul care a asigurat prima tranziție democratică de putere din România modernă, a negociat accesul în UE și NATO, pentru ca ulterior să se degradeze lent către structura antiliberală de astăzi.

România este ţara europeană cu cel mai mare număr de analfabeţi. 6% din populaţie nu ştie carte. 41% din elevii români au acasă mai puţin de zece cărţi. În jur de 40% din elevii în vîrstă de 15 ani au dificultăţi la citire.

Ar exista o cale perfidă pentru o independență catalană de facto: transformarea Spaniei într-un stat eșuat. Un scenariu de coșmar pentru întreaga Europă.

Cum e să-l urăști pe Trump atît de tare încît încît aproape să-l simpatizezi pe Kim? Zic „aproape“ pentru că nimeni nu o declară pe față.

Continuă și protestele antiguvernamentale din Piața Victoriei. E adevărat, acum cu doar cîteva zeci sau sute de oameni, dar continuă. Duminică de duminică, acolo sînt oameni. Din ianuarie și pînă acum au avut loc cîteva zeci de proteste de felul acesta în București și, dintr-un punct de vedere, ele pot fi calificate ca o manifestație-maraton.

E greu de prevăzut ce se va petrece, în viitorul apropiat, după referendumul din Catalonia cu privire la autodeterminare. Un episod dramatic și trist din care catalanii, spaniolii, și europenii, în general, au numai de pierdut.

Marea întrebare este dacă un guvern de la București, băgat pînă în gît în bătălia cu Justiția și care dă impresia că scapă deficitele de sub control, este capabil măcar să înțeleagă șansa ce stă în fața României.

Distribuitorii de presă au anunțat săptămîna trecută că, în sectorul 4 al Capitalei, Primăria îi reprimă pur și simplu închizînd, abuziv, chioșcurile.

„L-am iertat“, a spus cîteva ore mai tîrziu Cel-Care-A-Învins-Sistemul. Se referea la președintele României, care tocmai anunțase că renunță la restul de mandat.

Tratatul de la Amsterdam din 1997 încorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ și instituțional al Uniunii Europene, deoarece se referea la unul dintre principalele obiective ale pieței interne: libera circulație a persoanelor!

În România, numai în cazuri excepționale, conformitatea, ipocrizia/vorbele goale, mita, compromisul, nepotismul sau lăcomia nu determină numirile ambasadorilor, consilierilor, secretarilor de stat, înalți diplomați și birocrați români desemnați în cadrul instituțiilor interguvernamentale importante.

România este țara europeană cu cea mai rapidă creștere economică înregistrată din anul 2000 încoace, adică de la deschiderea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.

Nu sînt așa de departe mineriadele – acele întîmplări în care, cu binecuvîntarea factorului politic, un segment al societății a încercat să elimine fizic alt segment al societății. A și reușit pe alocuri.

Sînt cel puțin trei motive pentru care Angela Merkel are prima șansă să (re)devină cancelar.

I-am spus Monicăi că nu mai vreau să fiu activist rom și că o să rămîn doar un român rom.

Am convingerea nezdruncinată că la început era Facebook-ul.

Opțiunile Madridului nu sînt foarte multe, iar folosirea forței este chiar ultima dintre acestea.

A fezanda şi familia sa lexicală au căpătat sensuri metaforice şi glumeţe.

Pentru mine școala miroase a omletă.

Nadal e un pur produs al unei concept nou despre sport.

Atît poate produce România în materie de administratori și viziune politică? Tind să cred că nu.

A vorbi, după uraganul Irma, despre efectele încălzirii climatice nu înseamnă „politizarea unei tragedii“.

Jurnalista americană este cîștigătoare a unui premiu Pulitzer cu prima sa carte din domeniul în care s-a specializat, istoria perioadei staliniste: Gulagul. O istorie (2003).

A accepta că sînteţi minţit v-ar face în mod automat fraier. Aşa că vă veţi lega de orice mică speranţă că ceea ce spun Dragnea şi miniştrii lui se va împlini şi, încet-încet, vă veţi convinge, în ciuda tuturor dovezilor care demonstrează contrariul, că alegerea dumneavoastră a fost cea bună