PE CE LUME TRĂIM

Corespondent al ziarului Die Welt, Yücel se afla deja de mai bine de un an în arest, fără să-i fie aduse la cunoștință acuzațiile. Eliberarea lui s-a produs, cel mai probabil, în urma unor negocieri (însăși Angela Merkel a cerut-o, de mai multe ori) complicate. Fiind cetățean german, se poate spune că Yücel a avut, pînă la urmă, noroc. Dar ce poate face comunitatea internațională pentru jurnaliștii -turci aflați în închisori? Altceva în afară de petiții, scrisori deschise și declarații?

Un lucru rămîne de netăgăduit: naziștii, aliații și colaboratorii lor, cei care au planificat și au dus la îndeplinire deportările și crimele în masă, au fost călăii. Iar victime au fost evreii, nu singuri, dar în măsură covîrșitoare.

Tudorel Toader pretinde că interpretează partitura independentului în Guvernul României. În fapt, e doar cea a facilitatorului. De rău și de rele. Dacă s-ar fi prezentat într-un tutu roz și ar fi recitat, acolo, în fața tuturor, „Cățeluș cu părul creț“ ar fi fost, poate, mai puțin penibil.

u, nu Polonia a construit lagărele morții, nu polonezii, ci germanii au administrat ororile de acolo în timpul ocupației; guvernul polonez a alarmat comunitatea internațională cu privire la Holocaust; și, între cei „drepți între popoare“, majoritatea sînt polonezi. Dar nenumăratele episoade rușinoase, precum colaboraționismul ori masacrele de la Jedwabne sau Kielce, nu pot fi șterse cu buretele, evacuate din istorie printr-o lege. Nu poți rescrie istoria prin lege.

Ce poate fi mai rău pentru o ţară decît să aibă o conducere nepregătită să facă faţă unui cumul fără precedent de nori negri planînd asupra continentului?

Așa cum spunea comisarul pentru Extindere, Johannes Hahn, ori exportăm noi stabilitatea și valorile noastre în Balcanii de Vest, ori vom importa instabilitatea lor.

Degradarea carbonului sub efectul putrezirii conștiinței e totuși o priveliște greu de tolerat chiar și pentru niște est-europeni ca noi, crescuți sub privirea rea a Elenei Ceaușescu. Priviți-o pe Viorica Dăncilă, n-are nici o tresărire. Citește de pe foi pe care nu ea le-a scris, rostește cuvinte al căror înțeles îi e cunoscut doar parțial și aplică măsuri pe care nici măcar nu face eforturi să le priceapă.

O numesc cu multă amabilitate „mediocră“, un supercompliment, ţinînd cont de declaraţiile stupefiante, făcute într-o limbă de lemn magistrală, pe care doamna Dăncilă le face în mod repetat în română.

Și cine va suferi, de fapt, cel mai tare de pe urma unor tăieri ale fondurilor? Administrațiile locale, micile afaceri, fermierii, organizațiile neguvernamentale, comunitățile defavorizate. Cu alte cuvinte, măsura ar lovi exact acolo unde este mai multă nevoie de Europa. Uniunea Europeană e și așa plină de diviziuni. Una suplimentară între Vest și Est n-ar servi la nimic.

Una dintre trăsăturile definitorii ale spiritului (post)modern este neîncrederea în fericire.

Gîndirea magică a PSD – dacă nu vorbești despre ei, nu există – nu funcționează în acest caz.

Adevărata motivație a liderului nord-coreean Kim Jong-un, atunci cînd a făcut apel, pe 1 ianuarie, la relații mai bune cu Coreea de Sud, nu a fost o „rezoluție sinceră pentru Anul Nou“.

Bătălia pentru valorile europene se joacă mai degrabă pe terenul „perdanților“ decît în tabăra „beneficiarilor“. Degeaba așteaptă opozițiile din aceste țări ca Bruxelles-ul să vină și să-i pedepsească pe guvernanții răi pentru ca, eventual, să-i aducă în loc pe opozanții buni.

Opoziția n-a considerat necesar să încerce serios să ofere o variantă credibilă de coaliție sau premier. S au mulțumit cu niște discuții formale cu cîteva ore înaintea votului.

Epoca Dăncilă va aduce pacea mondială! Va rezolva problemele de infrastructură, de corupţie, unirea celor două Coree şi mîrlănia lui Şerban Nicolae!

Aveți impresia că există la ora actuală o viziune clară asupra adevăratelor necesități de finanțare pentru dezvoltarea României, la orizontul următorului deceniu, altele decît interesele unor baroni locali de a îndestula niște firme prietene?

O grămadă de personalități, inclusiv mărturisitori „Me too“, au spus public că au simțit ipocrizie. Nu zic că asistența trebuia să tacă rușinată, dar să ovaționeze cu lacrimi șiroind pe obraz mi-a părut, parcă, excesiv.

Cine avut răbdare să parcurgă volumul Fire and Fury: Inside the Trump White House al jurnalistului Michael Wolff a descoperit că și subiectele politice pot oferi cititorului o paletă de sentimente care, altminteri, e disponibilă mai degrabă pasionaților de literatură.

Odată cu limba franceză, Franţa speră să „exporte“ şi valorile culturii politice şi civice ale Franţei. Dar cît de convingătoare e Franța atunci cînd militează, în exterior, pentru diversitate, în vreme ce în interior reușește s-o apere cu atît de multă dificultate?

Nu e o exagerare. Buna relație româno-ungară constituie unul dintre pilonii stabilității regionale.

În Occident, glorificarea virtuților democrației în fața întregii lumi a amintit multă vreme – alături de amenințarea focului veșnic pentru cei care nu adoptă crezul democratic – de prozelitismul unei religii seculare.

Se bat, din nou și din nou, adepții teoriei „dezvoltării organice“, ai criticii „formelor fără fond“, cu cei ai „legii sincronismului“, apologeții teoriei „stimulării prin simulare“.

Majoritatea morală nu a acceptat niciodată confiscarea resurselor publice de către un grup restrîns de cîștigători la loteria crimei organizate.

Modelul „orașului pietonal“ a fost conceput și aplicat la Copenhaga, în ultimul deceniu, de celebrul urbanist Jan Gehl.

Negoiță și Mazăre au pornit, săracii, și ei de jos, dar nu cred că ne-ar ajuta, că primul e plin de doctorate, deși a trecut pe la școală cam cum trecem și noi, iar Mazăre s-a dus să organizeze carnavaluri în Madagascar.

Principalul semn de întrebare este legat de consistența tandemului franco-german, fără de care nici un proiect european nu poate fi imaginat în mod serios.

Cineva mi-a atras atenția că România modernă a trăit cu Dilema/Dilema veche un sfert din centenarul pe care îl împlinește. Privită așa, aniversarea noastră are ceva măreț. Totuși, nimic mai impropriu nouă decît măreția și anvergura istorică.

Încercați să vă închipuiți un PSD condus de Lia Olguța Vasilescu sau de Codrin Ștefănescu. Curat progres.

Coreea de Sud organizează, în februarie, Jocurile Olimpice de Iarnă. Și a lansat o amplă discuție cu oficiali de la Phenian cu privire la condițiile de participare a sportivilor din Coreea de Nord.

Dacă nu ar fi așa, lumea noastră ar arăta ca o junglă în care ne-am sfîșia reciproc. Dumnezeu ne-a dat un cod de reguli după care să ne conducem (morala de tip religios), dar și noi, oamenii, am inventat legi între noi (morala laică).

Iliberalismul este la noi o contrareacție la măsurile anticorupție, care i-au vizat pe mulți dintre liderii actualei coaliții – inclusiv președinții celor două Camere ale Parlamentului.

Excesele liberalismului încurajează iliberalismul.

La noi, republica este mai degrabă o stare de fapt cu care ne-a fost dat să trăim, așa, ca un semn din naștere.

Cea mai mare eroare pe care susținătorii democrației liberale o pot face este aceea de a socoti că iliberalismul este un fel de trișerie politică.

Pesedistul mediu se teme să nu pară jigodie. Acolo, la el acasă, nu la București. La București poate să se ascundă în spatele lui Dragnea sau să bage capul între umeri.

Dezbaterea publică este încă vie, or­ga­ni­za­țiile neguvernamentale sînt active, președintele se situează împotriva cursului iliberal.

Poate fi un jurnalist blamabil pentru păcate mai mult sau mai puțin private un bun profesionist?

Cu un an înainte să preia președinția Consiliului UE, în România se nasc germenii unei autocrații care o fac incompatibilă cu orice pretenție de stat legitim. Puterea guvernează împotriva propriilor cetățeni pe care îi desconsideră și vrea să îi reducă la o masă amorfă incapabilă să își exercite drepturile și libertățile.

Dacă tot sînt omniprezente, dacă tot nu pot fi interzise, măcar să fie folosite cu cap!

Avansul formațiunilor eurosceptice îi obligă să justifice în fața propriilor contribuabili fiecare euro alocat esticilor. Nu de alta, dar, vor striga euroscepticii, după ce că vin aici să ne fure slujbele, cei rămași acasă ne fură și banii?

În presa noastră, activitatea „de teren“, a corespondenților de la fața locului, este în general văzută ca o etapă de început a profesiei, ceva pentru juniori. La noi, marii jurnaliști sînt cei care stau în redacții și comentează.

După cum remarca Vlad Petreanu, protestele românești din 2017 sînt printre cele mai politicoase demonstrații văzute vreodată. Oameni civilizați care au ceva de spus. Însă chiar și așa, ca orice mișcare de stradă, ele poartă un inerent risc al unei degradări.

Casa Albă a președintelui Trump pretinde că redefinirea Coreei de Nord ca stat care sponsorizează terorismul este un „pas esențial“. Dar nu este așa. De fapt, ministerul de finanțe al SUA nici măcar nu are nevoie de o astfel de definiție, pentru a formula sancțiuni suplimentare.

Dacă „Măcelarul din Balcani“ plătește la mai bine de 20 de ani de la comiterea crimelor, cine a plătit, totuși, pentru torturile aplicate protestatarilor, acum 30 de ani? Nimeni.

E adevărat că dl Dragnea e în scădere și are o poziție slăbită, însă, cu sau fără domnia sa, PSD rămîne foarte sus.

Asociaţiile şi fundaţiile vor trebui să publice, o dată la şase luni, o declaraţie referitoare la venituri şi cheltuieli. Atenţiune: nu e vorba doar de organizaţiile care au căpătat statut de „interes public“, nici doar de cele finanţate din bani publici, ci de toate asociaţiile şi fundaţiile.

Populismul ucide democrația, nu o însănătoșește, cum pretind demagogii clipei. Populismul înlocuiește dialogul cu conflictul. Populismul exacerbează resentimentele, în loc să propună soluții. Populismul mizează pe conflict și intoleranță, fiind incapabil să mobilizeze constructiv energiile societății.

Deraierea RomâRomânia a criticat de la bun început legătura pe care unele dintre statele membre (nu doar Olanda) o fac între aderarea la Spațiul Schengen și monitorizarea pe Justiție. niei de la linia pro-europeană și desprinderea ei de nucleul dur al Uniunii se profilează deja ca una dintre temele majore ale  confruntării politice din următoarea perioadă. Iar rezultatul acestei partide rămîne incert.

Cred că euroscepticii (dimpreună cu europesimiștii – pentru că, la un moment dat, în retorica analitică europeană a apărut și această categorie, înțelegînd că „pesimiștii“ sînt mai răi decît „scepticii“) ar trebui chestionați și ascultați în marile probleme ale Europei.