Şi? Cu cine votaţi?
Calm, cu oarecare doză de sarcasm, liderul UDMR, Kelemen Hunor, anunță cu cîteva ore înainte de votul pentru cabinetul Dăncilă că mai dă o șansă coaliției de guvernare. Celor care mai au încă răbdare să urmărească atent festivalul de cabotinism din politica românească nu le scapă trimiterea către „șansa“ oferită aceleiași coaliții de către președintele Klaus Iohannis.
În aceeași notă, președintele asociației cultural-politice a maghiarilor mai spune cîteva lucruri. Primul și cel mai important este că Opoziția n-a considerat necesar să încerce serios să ofere o variantă credibilă de coaliție sau premier. S au mulțumit cu niște discuții formale cu cîteva ore înaintea votului.
Cu timbrul său calm-ironic, dl Kelemen subliniază lipsa respectului de sine în interiorul Opoziției parlamentare. De altfel, cine a urmărit votul din Parlament a putut să remarce două voci coerente și puternice în corul de mieunături neconvinse al Opoziției. Nici una de la PNL sau USR. Una dintre ele aparține fostului președinte Traian Băsescu și a doua fostului premier Victor Ponta.
Anterior, pseudo-audierile viitorilor miniștri oferiseră un spectacol deprimant nu numai prin calitatea materialului, dar și prin accelerata golire de sens a acestei proceduri. Au devenit aceste audieri o formalitate care ridiculizează noțiunea de dezbatere democratică.
Practic, parlamentarismul românesc a devenit o încurcătură convenabilă, o indispoziție minoră, un inconvenient oarecare pe care ești obligat să îl suporți ca să poți avea acces nelimitat la puterea executivă. Asta dacă ești Liviu Dragnea. Altfel, oricît de bizar pare azi, în alte legislaturi au fost oameni care n-au prins posturi de miniștri după audierile de comisii. Oameni care nu păreau culeși din desenele animate ușor psihedelice de pe Duck TV.
Înainte de învestirea cabinetului Dăncilă s-a întîmplat să stau de vorbă cu unul dintre liderii relevanți ai Opoziției. L-am întrebat dacă au început procedurile de selecție pentru primari. M-a privit de parcă eram de pe altă lume. A dat un răspuns de formă și a trecut mai departe la subiectul care îl durea cu adevărat: boicotul televiziunilor. Cu o mină tristă, mi a explicat că toate eforturile lor se lovesc de bariera asta. Televiziunile cele rele nu vor să difuzeze mesajele Opoziției. În fapt, plîngerea reală era că lipsesc organizațiile de presă care să ridice ode Opoziției după modelul celor multe care stau în buzunarul PSD. Nu era o discuție despre presă, așa că nu m-am apucat să îi explic omului că obedienții lui ar fi la fel de toxici ca obedienții celorlalți.
Am insistat cu listele de candidați pentru toate rundele de alegeri care vin. Discuția pur și simplu nu există. Interlocutorul meu nu avea nimic de spus pentru că, în partidul său, subiectul nu exista.
Existau însă nenumărate informații despre mașinațiunile diverșilor colegi, despre cît de neserioși sînt partenerii de opoziție din alte partide și, în general, despre cît de nedrept și nerecunoscător e universul. Ceva de felul „băieți buni, dar au ghinion“.
Ar putea părea un pic amuzantă întrebarea din titlu, dar e așa doar dacă uităm ultimele runde de alegeri. La locale, PNL a avut în București vreo trei candidați – doi pierzînd înainte de termen –, la parțialele de anul trecut USR n-a fost capabil să găsească candidați (nu mai vorbesc de cîștigători) în doua treimi din localitățile în care a fost organizat scrutinul. La parlamentare, cele două au colaborat stînjenite și acum se suspectează că își vor răul reciproc. PMP rămîne PMP, partidul unui om cu o istorie prea complicată ca să mai conteze serios vreodată. În atari condiții, să te întrebi dacă au învățat ceva din lecțiile trecutului nu e chiar lipsit de sens.
Plutește, de asemenea, pe deasupra întregii Opoziții întrebarea legată de prezidențiale. Mai are sens sprijinirea lui Klaus Iohannis? De ce ar face așa ceva? Cu ce costuri? Și ce rol va juca Dacian Cioloș Consumatorul de Energii?
E devreme pentru astfel de întrebări? Eu zic că nu. Dincolo de actul Opoziției de zi cu zi (ratat în bună măsură), e nevoie de un pic de planificare. Și dincolo de nume, ce proiect, altul decît PSD-E-Rău, propune Opoziția?
Există, pe de altă parte, un soi de entuziasm nefericit plasat în fața maselor care se mai strîng uneori prin centrul marilor orașe. Ei bine, cu riscul să dezamăgesc, mitingurile acelea sînt doar un simptom. Da, ele vin să pună o binevenită presiune publică pe majoritatea guvernamentală, dar nu sînt suficiente pentru structurarea unui proiect coerent. În fapt, acolo vedem grupuri de interese divergente care s-ar putea să nu aibă chiar aceeași agendă. N-a făcut nimeni, din păcate, o cercetare serioasă a motivelor care scot oamenii în stradă, dar din constatări personale pot spune că nu toată lumea e enervată de legile Justiției. Unii sînt deranjați de declarația 600, alții sînt nostalgici ai manifestărilor civice din anii ’90, iar alții sînt membri de partid trimiși acolo fără o agendă clară, doar ca să mai adauge la estimările privind participarea.
Manifestații de protest și exasperare. Ele critică Puterea, dar subliniază clar și lipsa de reprezentare politică din partea Opoziției.
În atari condiții, insist să întreb dacă ați luat o decizie de vot. Și dacă partidul care vă e aproape a avut bunul-simț să vă consulte în vreun fel cu privire la comunitatea, orașul și țara pe care vrea să le construiască în baza acelui vot.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
