Deriva iliberală a României (încă) poate fi oprită
2017 va rămîne în conștiința publică drept anul de cotitură a României către autoritarism și iliberalism. Dacă turnura va fi sau nu încununată de succes, dacă România chiar va ajunge să-și nege șansa istorică de a se număra printre refondatorii Uniunii Europene, aceasta se va vedea în anul următor. Partida încă nu s-a jucat, în acest an care a început exploziv în stradă și care se încheie cu noi mișcări de rezistență în fața intențiilor majorității de a schimba cursul și de a se îndepărta de nucleul dur al Uniunii Europene. A fost mai degrabă anul clarificărilor și al așezării taberelor pe terenul de luptă decît anul loviturilor decisive.
Legile Justiției vor fi probabil adoptate în scurtul timp rămas pînă la încheierea sesiunii parlamentare. Însă este de așteptat ca președintele să le refuze la promulgare și ca numeroase texte să ajungă pe masa Curții Constituționale. Toate acestea vor lua timp, în care multe se vor putea întîmpla. Apoi, majorității încă îi lipsesc cîteva elemente esențiale în edificarea unui sistem iliberal – unul în care Puterea, deținînd toate pîrghiile politice, economice și mediatice, devine de nezdruncinat prin alegeri libere.
Dezbaterea publică este încă vie, organizațiile neguvernamentale sînt active, președintele se situează împotriva cursului iliberal. Sectoare vitale din economie sînt deținute de mari companii, îndeosebi cu capital străin, de care finanțele statului sînt dependente, practic, în totalitate, 70% din exporturile României merg către zona euro, de unde vine și marea majoritate a investițiilor străine. Desigur, împotriva tuturor acestor entități – de la organizații neguvernamentale la bănci și societăți cu capital străin – s-au făcut auzite în acest an numeroase discursuri contondente din partea exponenților majorității. „Dușmanul“, element esențial în construcția ideologică iliberală, a fost deja construit. Dacă în Turcia este mișcarea Gulen, în Ungaria – Soros, iar în Rusia lui Putin – întregul Occident, în România este „statul paralel“.
Nu avem a ne face prea multe iluzii. Experiența acestui an ne-a arătat-o: de la „altă întrebare“, expresia care a inflamat spiritele la începutul anului, s-a trecut în mod natural la astuparea gurii Opoziției în dezbaterile din Parlament pe legile privind Justiția. O inițiativă legislativă privind ONG-urile, după model putinist, se află deja pe masa Parlamentului. Cum s-ar spune, armele sînt scoase din rastel.
La prima vedere, majoritatea are toate atuurile în această bătălie. Ultimele săptămîni ne-au demonstrat că tăvălugul parlamentar funcționează. Iar majoritatea a arătat că nu-i pasă de semnalele externe, nici din partea instituțiilor europene și nici dinspre aliatul american. Nu mai sîntem în vara lui 2012, cînd premierul de atunci, Victor Ponta, chemat de urgență la raport de președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a acceptat celebrul „plan în 11 puncte“. Și totuși, majoritatea are cîteva puncte slabe, care fac încă incert rezultatul ofensivei pentru statul iliberal.
Mai întîi de toate, îi lipsește coerența. Desigur, acum există o puternică motivație în Parlament pentru schimbarea legilor Justiției, dacă privim către problemele de integritate sau de ordin penal ale multor membri, inclusiv din PNL. Dar ce se află dincolo de această motivație? Majorității actuale îi lipsește în mare parte motivația ideologică și religioasă, aflate la baza statului iliberal polonez. Nu întreține genul de naționalism revanșard din Ungaria și nici proiecte geopolitice mărețe, precum în Rusia și Turcia. E greu, totuși, să cîștigi pe termen lung sprijinul popular doar luptînd împotriva Justiției. În plus, lipsesc liderii convingători. Liviu Dragnea sau Călin Popescu Tăriceanu sînt departe de Jaroslaw Kaczynski sau Robert Fico – asta ca să nu mai vorbim de un Orbán, un Erdogan sau un Putin.
Avem de-a face, în România, cu o majoritate eterogenă, compusă în mare parte din indivizi cu o cultură politică modestă (asta în cazurile fericite) și care este mult mai mult dispusă la negocieri și compromisuri decît omologii polonezi, de exemplu.
Gradul de competență, la nivel guvernamental și parlamentar, este suficient de scăzut pentru a face loc unui mare număr de greșeli de parcurs. UDMR, unde gradul de cultură, sofisticare politică și, în cele din urmă, competență este mai ridicat decît în cazul celorlalte partide ale majorității, nu este nici pe departe un partener de nădejde. Poate oricînd să „defecteze“, dacă interesele i-o cer.
Pe de altă parte, există deja experiențele central-europene. Știm, așadar, la ce să ne așteptăm. Și mai este ceva: la noi, majoritatea populației este pro-europeană, își dorește o Europă deschisă și o participare a României la noua construcție a Uniunii.
Una dintre mizele anului viitor va fi tocmai aceea de a ajuta opinia publică să înțeleagă riscul derapajelor iliberale pentru viitorul european al României. Lupta este deschisă. Încă.
Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.
