Cîteva note despre protestele din 2017
Manifestațiile de stradă din ultimele săptămîni au căpătat o apăsată tentă politică. Dacă la începutul anului mai exista încă un soi de reținere provenită din performanța dezamăgitoare a Opoziției în alegeri, aceasta s-a dispersat în ceața care ocupă, zilele astea, Capitala.
În fapt, mitingurile au avut întotdeauna o componentă politică, numai că ea a fost pentru o vreme nemărturisită. Reacția masivă în fața Ordonanței 13 poate fi explicată prin nesofisticarea cu care Liviu Dragnea a încercat să intervină cu mîna Guvernului în actul de justiție, dar și prin frustrarea unui anumit sector al populației față de victoria fără nuanțe a PSD la parlamentare.
Demonstrațiile au continuat intermitent de-a lungul anului, pentru ca, spre final, PNL și USR să se alăture public. De altfel, liderii USR au fost mai tot timpul prezenți, însă mai degrabă neostentativ, „pe persoană fizică“. Cei ai PNL au ales să se păstreze pentru o vreme în zona aceea de neutralitate călduț-enervantă care face partidul nefrecventabil pentru elita urbană a României.
Un personaj aparte este fostul premier Dacian Cioloș, poate cea mai bizară figură din politica românească, ale cărui ezitări au consumat deja o cantitate nemeritată de energie și iluzii. Dl Cioloș participă în ultima vreme la proteste aproape hotărît și nu scapă nici un prilej de a face asta cunoscut. Curtea restrînsă a domniei-sale, compusă din cîțiva foști miniștri, este și ea prezentă permanent în jurul său. De ce face dl Cioloș lucrul ăsta? Nu e clar. Ce știm sigur e că vrea să fie văzut acolo.
O altă evoluție interesantă e alăturarea sindicatelor. Sigur, e deocamdată doar la nivel retoric, dar e relevantă pentru starea generală a societății. Partea ușor ridicolă e că sindicatele sînt privite cu suspiciune și li se cer dovezi suplimentare de loialitate, ca unui combatant care a avut o revelație tîrzie cu privire la justețea cauzei. Ba chiar am văzut critici cu privire la prezența lor dezamăgitoare din punct de vedere al numărului de oameni aduși prin piețe. N-am văzut însă o preocupare reală din partea celor din piață pentru problemele puse pe masă de sindicate. A le cere sindicaliștilor să adere necondiționat la un set de revendicări care nu le aparțin e o strategie mai degrabă nefericită, care, foarte probabil, va îndepărta centralele sindicale și va menține falia care desparte de mulți ani de zile cele două zone de societate care s-au reunit temporar și neconvins în Piața Victoriei din București.
E de presupus că, pe măsură ce ne apropiem de un nou ciclu electoral, componenta politică va deveni tot mai importantă, iar tonul manifestațiilor se va radicaliza. Deja, în rîndul participanților a apărut un soi de nișă de exasperați ale căror revendicări devin tot mai inflexibile. E cumva firesc și, în același timp, periculos. Spun asta pentru că e relativ ușor de bănuit ce rezultate și ce efecte ar putea avea o retorică neatentă la detalii și la context. Deocamdată însă, pot remarca distanța rece pe care majoritatea manifestanților o păstrează în contactul cu elementele radicalizate, cele care vorbesc deja ca niște revoluționari în preziua revoluției.
Ce e cert însă e că, în afară de componenta antiguvernamentală fățișă, manifestațiile rămîn fără o agendă foarte exactă. Uneori e Codul Fiscal, alteori modificarea legilor Justiției și întotdeauna neplăcerea de a-l vedea pe Liviu Dragnea în fruntea Parlamentului, controlînd Guvernul și transmițînd punctaje de partid pe diverse canale pe care fie și le-a subordonat, fie au aplecat singure capul din obișnuință.
E fascinant și, în același timp, ușor de explicat scorul PSD în sondaje. E adevărat că dl Dragnea e în scădere și are o poziție slăbită, însă, cu sau fără domnia sa, PSD rămîne foarte sus. Presupun că asta vine parțial din performanța economică (nu e neapărat meritul coaliției, dar nici nu i se poate nega, pînă la momentul ăsta, faptul că nu au smintit încă economia), dar mai ales de la lipsa unei alternative serioase.
Aici intervine deconectarea despre care aminteam mai sus, legată de relația cu sindicatele. Privite de departe, zecile de mii de oameni care ies în stradă fac asta sub o mantie de invizibilitate. Ei, împreună cu partidele care susțin demonstrațiile, nu reușesc să transmită dincolo de „e rău“. Probabil e rău, dar care e varianta?
Critica coaliției de guvernare de pe poziții morale este insuficientă venind dinspre manifestanții fără apartenență politică evidentă și ridicolă cînd vine din partea PNL. De asemenea, lipsa de preocupare (empatie, ar spune unii) pentru chestiunile care îngrijorează marea masă a populației reprezintă un soi de sinucidere strategică.
De aceea cred că, în absența unei improbabile implozii a PSD, singura soluție pentru a face acele manifestații eficiente este colaborarea mai strînsă între cei care le sprijină. Chiar dacă nu se iubesc unii pe alții, participanții sînt obligați să găsească numitorul comun. Acel set minimal și reprezentativ de cerințe care să îi facă relevanți în afara piețelor și care să oblige coaliția de guvernare să caute compromisul.
Deocamdată, mai eficient e Ministerul de Externe american. Iar asta nu e neapărat o veste bună. Intervenția aproape brutală de la începutul acestei săptămîni a diplomaților americani preocupați de soarta luptei anticorupție din România subliniază nu numai deriva PSD în direcții nefericite, ci și slăbiciunea structurală a oricărei forme de opoziție din societatea românească.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
