Prostul renume al fericirii
Una dintre trăsăturile definitorii ale spiritului (post)modern este neîncrederea în fericire. Este, dacă vreți, prețul pe care îl plătim pentru binefacerile pe care gîndirea sceptică ni le-a adus. Cine se mai poate îndoi că aceste vremuri de prosperitate și pace pe care le trăim în lumea euro-atlantică sînt produsul gîndirii sceptice? Științele de toate felurile și succesele lor n-ar fi fost posibile dacă oamenii care se îndeletniceau cu ele nu s-ar fi îndoit. Nici democrația nu ar fi ajuns atît de rafinată și atît de complicată dacă oamenii care au trăit în democrații în ultimele cinci-șase generații nu s-ar fi îndoit. În fine, temeiul întregului nostru progres istoric, libertatea însăși, exprimată în modul cel mai larg și cel mai cuprinzător cu putință, nu ar fi ajuns unde este dacă cei care s-au bucurat de ea nu ar fi construit noi și noi mijloace de a o apăra prin a o extinde – și au putut face așa ceva pentru că s-au îndoit.
Iar prima victimă a victoriei scepticismului a fost fericirea. Că o trăiau ori ba, fapt e că, pe măsură ce s-au consolidat în libertățile și în prosperitatea lor, oamenii au ajuns să nu mai creadă în fericire. Că nu e posibilă, sau că e posibilă doar pe segmente scurte de viață, că e o iluzie sau că nici măcar ca iluzie nu există, fericirea are un prost renume în lumea noastră. Le pare, deștepților care sîntem, ceva trivial, ceva din telenovelele pe care le consumă naivii sau din manelele pe care le consumă mitocanii.
„Intenția ca omul să fie fericit nu a fost deloc inclusă în planul Creatorului“ și cu asta basta. Așa scria părintele spiritului timpului nostru, cel de la care toate ni se trag, doctorul Freud, mesianic, în 1929, într-o carte numită (cum altfel?) Civilizația și neajunsurile ei. Așadar, chestiunea fericirii e rezolvată: nu se poate! Și de aici au curs milioane de pagini de literatură, sute de mii de ore de muzică, filme cît să faci un Turn Babel de DVD-uri, dar, mai ales, destine. Miliarde de oameni au trăit și au murit convinși că fericirea nu e posibilă, că e păcăleală – așa li se spunea, așa auzeau din toate gurile pe care le credeau.
Îmi ajunge sub ochi un număr al serioasei reviste academice Journal of Happiness Studies. Nu-i glumă: pentru sute de cercetători, fericirea este un „topic“ de lucru. Un „topic“ interdisciplinar. Fericirea este o chestiune filozofică, economică, sociologică, morală, psihologică și – cu voia dumneavoastră, ultima pe listă, să nu se supere spiritele avansate – teologică. Abordările sînt foarte diferite. De pildă, economiștii iau de bună declarația cuiva că e fericit și încearcă să vadă de ce, studiindu-i veniturle și cheltuielile, văzînd mediul economic mai larg etc. Un psiholog e altfel. Dacă cineva îi zice că e fericit, nu contează prea mult, căci e de văzut dacă omul chiar e fericit sau doar zice că e. Nu, nu că ar minți, ci pentru că (asta e voluptatea psihologului!) omul nu știe ce i fericirea și e posibil ca el să denumească așa altceva. Sociologul, cînd aude că cineva e fericit, caută repede explicații menite să echilibreze la scară socială eventuala euforie individuală. Dar filozoful, ah, filozoful – el nu dă multe parale dacă omul e fericit sau nu. El e interesat să afle ce-i fericirea. Și, dacă ar face un efort speculativ, tot ar mai fi ceva util acolo, dar el studiază ani de zile cuvîntul ca atare. În greacă (eudaimonia), în latină (felicitas), în germană, în franceză, în engleză etc.
